Într-adevăr, așa este. Coranul îi învață pe musulmani următoarele: „Nu facem diferențe între niciunul dintre trimișii lui Allah” (Baqara 2: 285). Chiar dacă un musulman îl acceptă pe profetul Muhammed, dar nu-i acceptă pe profeții Moise sau Iisus, fiul Mariei, conform Islamului acesta nu este considerat musulman. De fapt, versetul de mai sus reprezintă o dovadă suficientă în acest sens.

Dacă omul crede în divinitate și credința lui este sinceră, acesta nu are luxul de a accepta o parte dintre trimișii lui Allah și de a nega o altă parte. De fapt a face diferențe între trimișii lui Allah înseamnă ca omul pune în locul alegerii divine propria sa alegere. Aceasta este problema de bază. Căci adevăratul crez nu este ceea ce denumim noi „crez”, ci este ceea ce a definit Dumnezeu ca fiind „crez”.

Coranul ne transmite faptul că Tora și Biblia au prevestit venirea profetului Muhammed (Araf 7: 157; Saf 61: 6). Prevestirea legată de Biblie este susținută de cinci aspecte:

1. În Evanghelia după Ioan se găsesc numeroase trimiteri la Mângâietorul (gr. „Paracletos”), care va veni după Iisus, fiul Mariei (Ioan) 14: 16-17, 25-26; 15: 26; 16: 12-15, 17). Acest termen a fost modificat atunci când a fost tradus din aramaică în asiriană și din aceasta în greacă. Această modificare a condus la necunoașterea rădăcinii termenului. Cei care au depus eforturi mari pentru a depista originalul termenului din aramaică au ajuns la concluzia că semnificația acestuia este de „cel mult lăudat.” Forma de substantiv și adjectiv al acestui termen este Ahmed și Muhammed care semnifică „cel care aduce laude”, respectiv „cel lăudat”. Regele creștin abisinian Negeași recunoscuse că Profetul a fost menționat în propriile lor surse.
2. În Evanghelia după Ioan se menționează că marii preoți ai timpului au vrut să afle dacă Ioan Botezătorul este Mesia, Ilie sau „acel Profet”. Când Ioan Botezătorul le răspunde că nu este niciunul dintre cei trei, fariseii l-au întrebat: „Dacă nu ești nici Mesia, nici Ilie și nici acel Profet, cum de-i sfințești pe oameni?” (Ioan 1: 19-25). Aici prin Mesia se are în vedere Iisus, fiul Mariei, iar prin Ilie se are în vedere profetul Ilie. Iar pentru „acel Profet” nu rămâne decât varianta de a fi „cel lăudat”, Ahmed.
3. În Evanghelia după Luca 2: 14 se face trimitere la Bunăvoire (gr. „Eudokia”). Însă dacă vreți să găsiți echivalentul cuvântului în limba originală, veți da de o înfundătură. Reverendul vorbitor de limbă asiriană, David Benjamin Keldani (Abdul-ehad Dawud), specialist în Biblie, care mai târziu s-a convertit la Islam, a sugerat că semnificația reală a acestui termen este echivalent cu Muhammed (Muhammad in World Scriptures – Volume II).
4. Numele profetului Muhammed a fost menționat în forma lui autentică în limba arabă și în originalul din arabă al Evangheliei după Barnabas, care fusese interzisă, fiind catalogată necanonică din motive neștiute, de către Papa Gelasius, după ce fusese considerată autentică și fusese citită până în anul 496 d.Hr. Numai că originalul acestei evanghelii a fost expus mai multor accidente. Astfel nu a mai rămas din aceasta decât o traducere în italiană datată din secolul al 14-lea sau al 16-lea. De asemenea, o traducerea din spaniolă ce data din secolul al 18-lea a fost dată dispărută în mod misterios. Tiparul care s-a realizat după această traducere de către Oxford University Press în anul 1907 a fost retras de pe piață, excepție făcând două exemplare. Cu toate că Biserica a urmărit o politică de 1500 de ani de a face să dispară Evanghelia după Barnabas, au reușit să supraviețuiască câteva exemplare până în zilele noastre. În această situație ultima politică urmărită de Biserică a fost de a o respinge, considerând-o neautentică.
5. Semnificația rădăcinii cuvântului arab Injil care a fost utilizat de Coran ca fiind echivalentul Evanghelie, toate cercetările au condus la concluzia că rădăcina acestui cuvânt este de „vestire.” Vestirea unei știri îmbucurătoare care era așteptată să vină. Așadar, care este „știrea îmbucurătoare” pe care o vestește Evanghelia? La această întrebare, Coranul răspunde că aceasta este Ahmed, adică profetul Muhammed (Saf 61: 6).

Profetul Ibrahim este recunoscut ca fiind „tatăl profeților”. El este cel care a reconstruit Kaaba (Baqara 2: 127). Coranul îl prezintă pe profetul Ibrahim așa cum îl prezintă și pe profetul Muhammed, și anume ca fiind „un exemplu frumos.” (Mumtehine 60: 4) El este menționat în Coran ca fiind numele crezului fără compromisuri și supunerii necondiționate. În același timp este caracterizat ca fiind „prietenul lui Allah.” (Nisa 4: 125)

Musulmanii au o părere unanimă asupra faptului că profetul Muhammed se trage din descendenții lui Ismail, fiul soției lui Ibrahim, Hager. De asemenea, această realitate este de comun acceptată și de către evreii contemporani. Arborele genealogic al profetului Muhammed este cunoscut până la a 21-a generație de strămoși, Adnan. Mai departe datele nu sunt sigure.

La această întrebare vom răspunde printr-un exemplu: Oare portul veșmintelor pe care le purta Profetul face parte din sunnah? Răspunsul la această întrebare este legată de răspunsul la următoarea întrebare: Oare portul profetului Muhammed de după profeție a fost diferit de cel de dinainte de profeție? Sau oare el s-a deosebit prin port în societatea în care a trăit? Răspunsul la aceste întrebări nu poate fi decât un „Nu” categoric. Ca atare, stilul de port al profetului Muhammed nu poate fi perceput în contextul „actelor de adorare”, ci trebuie perceput în contextul obiceiurilor și tradiției.

Sunnah este denumirea pe care învățații musulmani au dat-o mai târziu modelului de viață al Coranului, concretizat în personalitatea profetului Muhammed. În Coran, de fiecare dată când a fost folosit termenul sunnah I-a fost atribuit lui Allah. De altfel acesta nu a fost utilizat deloc în conexiune cu profetul Muhammed. În prima instanță, termenul sunnah era utilizat doar pentru acțiunile pe care le făcuse Muhammed ca profet în cei 23 de ani ai profeției. Ca urmare, ceea ce făcuse Profetul ca om, ca arab, ca mekkan nu se considera parte a acestui termen. Însă în secolele care au urmat, au fost introduse în această denumire și unele obiceiuri ale locului unde a luat naștere Islamul.

Hadis este denumirea dată vorbelor care se presupun că ar aparține profetului Muhammed. Acestea au fost relatate de către companionii săi și au fost transmise până în zilele noastre, generație după generație. Așa cum există probabilitatea ca acestea să fie autentice, tot așa există și probabilitatea de a nu fi autentice sau chiar de a fi născocite. Între sunnah și hadis nu există o relație obligatorie. Sunnah constă mai mult în fapte, iar hadis constă în vorbe. Așa cum sunt hadisuri care fac parte din sunnah tot așa sunt și hadisuri care nu fac parte din sunnah. Criteriul fundamental care definește dacă un hadis este autentic sau nu este Coranul. Dacă după ce a fost prezentat Coranului, acesta nu-l respinge, atunci rămâne să fie supus celorlalte criterii de acceptare al lanțului de relatatori al hadisului (sened) și să se vadă dacă acest lanț este autentic sau nu.

Profetul Muhammed nu este doar cel care a transmis Coranul interlocutorilor săi, ci el este și cel care l-a trăit, punându-l în practică. El este primul interlocutor al Coranului. Soția lui, Aișa, atunci când a fost întrebată despre caracterul soțului ei, a răspuns: „Comportamentul lui este Coranul” (Ibn Hanbel 6/91). Coranul reprezintă sursa teoretică a religiei, iar profetul Muhammed reprezintă sursa practică a acesteia. Însă Profetul, care reprezintă sursa practică a religiei, a fost modelat el însuși de către Coran. Coranul nu este o carte tabu al cărui conținut este de neatins sau greu de accesat, din contră este o „carte a vieții”. Coranul dorește ca drept-credincioșii să-l poată accesa cu ușurință. Această ușurință în accesibilitate este valabilă și în cazul modelului de viață pe care acesta îl prescrie, iar modelul de viață pe care l-a implementat Coranul s-a concretizat în personalitatea profetului Muhammed.

Nu îl adoră. Căci acest lucru este considerat politeism. A adora pe altcineva sau un lucru în locul lui Allah, se consideră politeism și este cel mai mare păcat. Nu este vreo diferență dacă acel cineva este profetul Muhammed sau o entitate. Căci Islamul este religia unicității, iar unicitatea se bazează pe principiul „Nu este apt de a fi adorat altcineva sau altceva în afară de Allah!” Musulmanii, în fiecare rugăciune pe care o împlinesc și în fiecare plecăciune pe care o efectuează, Îi fac lui Allah următoarea promisiune: „Te adorăm numai pe Tine și cerem ajutorul numai de la Tine.” (Fatiha 1: 4) A adora pe altcineva în afară de Allah înseamnă să o divinizezi pe acea persoană sau entitate, ceea ce nu este altceva decât o încercare de a fura din rolul lui Allah. Prin urmare a atribui divinizarea altuia în afară de Allah conduce la excluderea din religie.

Profetul Muhammed a venit în perioada în care conștiința colectivă a omenirii a ajuns la maturitate. Faptul că profetul Muhammed a fost ultimul din șirul profeției, sau așa cum a afirmat Coranul „sigiliul profeților” (Ahzab 33: 40), indică faptul că s-a intrat într-o nouă etapă a evoluției umane.

Din faptul că după el nu va mai veni un alt profet, ar trebui să se înțeleagă că după profetul Muhammed, rolul de ghidare a trecut de la persoane la principii. Acest stagiu este unul nou în istoria omenirii.

Astfel, omenirea a fost orientată către un alt obiectiv și anume trecerea de la o lume centrată pe un lider, la o lume centrată pe valoare. Într-un mod tacit s-a cerut să fie dominantă autoritatea principiilor și nu a persoanelor.

Orientaliștii aduc ca exemple la această judecată greșită, luptele ce au avut loc în Medina. Pentru a demonstra că această judecată nu este adevărată vom dezbate toate luptele din perioada medinită în care a luat parte Profetul lui Allah:

Lupta de la Bedr: A fost o luptă de apărare. Aceasta a avut loc în urma complotului politeiștilor mekkani asupra Medinei. Numărul atacatorilor politeiști era de trei ori mai mare decât a musulmanilor.

Lupta de la Uhud: A fost o luptă de apărare. Aceasta a avut loc atunci când mekkanii, vrând să-și ia revanșa de la Bedr, au înaintat 450 de km către Medina. Lupta a avut loc la zece km de Medina, la Uhud.

Lupta de la Hendek: A fost o luptă de apărare. Lupta a avut loc atunci când toate forțele politeiștilor din regiune s-au unit și au împrejmuit orașul Medina pentru a-l ataca. În acea situație, pentru a proteja orașul, musulmanii au săpat un șanț de-a lungul orașului.      Într-un final, din cauză că asediul nu a  putut continua, politeiștii au fost nevoiți să se întoarcă.

Lupta de la Hayber: A avut loc atunci când locuitorii din Hayber s-au aliat cu politeiștii mekkani și au încălcat astfel înțelegerile pe care le aveau cu musulmanii. Fiind împresurați de armata musulmană au înțeles că nu pot rezista, așa că au predat Hayber-ul cu propriile mâini.

Cucerirea Mekkăi: Această expediție a fost finalizată fără vărsare de sânge, așa cum fusese planificată. Scopul acesteia era de a scăpa Mekka, locul care găzduiește Kaaba, de politeism. Profetul l-a schimbat din funcție pe comandantul armatei, care atunci când Profetul a intrat în Mekka, a strigat: „Aceasta este ziua răzbunării!”

Lupta de la Huneyin: Este lupta decisivă dintre armata politeiștilor din întreaga Peninsulă Arabă și musulmani. Conform Prof. Dr. Muhammed Hamidullah, specialist pe acest subiect pe plan internațional, pierderile de vieți omenești de ambele părți care au avut loc în toate aceste incursiuni este de aproximativ 200.

De asemenea, este eronată afirmația conform căreia chemarea Coranului la iertare și toleranță aparține doar perioadei mekkane. Se știe foarte bine că evreii din Medina au complotat fel de fel de intrigi împotriva profetului Muhammed și a colectivității de musulmani. În următorul verset, Profetului i se poruncește același lucru și față de evrei care, cu toate că încheiaseră un acord cu musulmanii, colaborau cu dușmanii împotriva lor:

„În afară de câțiva dintre ei, vei fi trădat în continuu de către aceștia. Însă iartă-i pe ei și fii tolerant! Pentru că Allah îi iubește pe cei care se comportă frumos.”  (Maide 5: 13)

Și următorul verset, care le cere musulmanilor    să-și controleze furia, aparține tot perioadei medinite:

„Ei sunt cei care dau de pomană atât atunci când au, cât și când n-au; își controlează furia și iartă greșelile oamenilor; căci Allah îi iubește pe cei care împlinesc fapte bune.” (Ali Imran 3: 134)