Înțelegerea destinului de către profetul Muhammed a fost edificată de către Coran. Ebu Huzeime a relatat următoarele: „I-am spus Trimisului lui Allah:  ‹‹Recitarea rugilor pentru a ne feri de cele rele (ruqya), tratarea cu medicamente și faptul că luăm măsuri pentru a ne feri de lucrurile de care ne este teamă, pot schimba destinul nostru?››. Trimisul lui Allah a spus: ‹‹Și acestea fac parte din destinul lui Allah.››” (Tirmizi)

Întreaga viață a profetului Muhammed a reprezentat o examinare a libertății voinței. El a înțeles predestinarea lui Allah ca o responsabilitate și nu ca o obligație. În caz contrar este imposibil să aducem explicații pentru toată străduința pe care a depus-o de-a lungul vieții. El, cu toate că reprezenta culmea supunerii, nu a neglijat luarea de măsuri.

Trimisul lui Allah nu a crezut în obligativitatea destinului, ci a crezut în responsabilitatea omului. De aceea, mai întâi, a făcut invitația la cină și apoi a propovăduit. De aceea s-a ascuns timp de trei ani în casa lui Erkam. De aceea a plănuit prima emigrare în Etiopia. De aceea, obiectivul lui în perioada mekkană a fost să nu recurgă deloc la forță. De aceea a făcut sondaje în legătură cu emigrarea permanentă încă din al optulea an al profeției. De aceea a trăit experiența nereușită de la Taif. De aceea a plănuit întâlnirile de la Akabe care s-au finalizat cu încheierea acordurilor. De aceea a considerat emigrarea un proiect. Emigrarea a constituit un plan de zidărie gândit până la cele mai mici detalii. Acordul scris pe care l-a încheiat cu evreii din Medina, bătăliile de la Bedr, Uhud, Hendek, Hudeybiye, Pelerinajul de Recuperare, Hayber, cucerirea Mekkăi, Muate, Tabuk, Huneyin și totalitatea scrisorilor de invitație la Islam trimise către regii din jurul Peninsulei Arabe, constituie indicatorul faptului că Profetul nu a crezut în forțarea destinului, ci a crezut în responsabilitatea omului.

În același mod și înțelegerea destinului de către Omar a fost edificată de către Coran. S-a transmis următoarea relatare din culegerile lui Buhari și Muslim: Califul Omar ieșise la drum pentru a celebra cucerirea Șamului și pentru a lua cunoștință despre situația armatei musulmanilor. Când află că în cadrul soldaților s-a răspândit epidemia de ciumă se adresă celor din jurul său: „Eu voi înnopta pe animalul meu, așa că faceți și voi la fel!” Comandantul armatei, Ebu Ubeide ibn Cerrah, a răspuns: „Fugi de destinul lui Allah?” Atunci Omar i-a răspuns astfel: „De ar fi spus ceea ce-ai spus o altă persoană.” Astfel Omar și-a exprimat nemulțumirea față de înțelegerea eronată a acestui companion atât de important. Apoi a răspuns pentru a respinge această prejudecată și pentru a clarifica modul corect de percepere a destinului: „Da, fug de destinul lui Allah, tot la destinul lui Allah!”

De asemenea, Omar i-a spus lui Ebu Ubeide în ceea ce privește această percepere a destinului: „Să presupunem că această cămilă a ta a coborât într-o vale, înconjurată dintr-o parte de o mlaștină, iar din cealaltă parte de un pământ fertil. În cazul în care o vei lăsa să pască pe terenul mlăștinos, acest lucru nu înseamnă că a păscut conform destinului lui Allah? Iar în cazul în care o vei lăsa să pască pe terenul fertil, acest lucru nu înseamnă că a păscut tot conform destinului lui Allah?” (el-Kamil II, 392)

Odată a venit la Omar un hoț. Omar îl întrebă: „De ce ai furat?” Răspunsul hoțului a fost identic cu perceperea preislamică despre destin, în legătură cu care ne-a înștiințat Coranul: „Am furat pentru că așa mi-a predestinat Allah!” Omar i-a spus: „Atunci și eu te voi pedepsi tot conform destinului lui Allah!” Mai mult, Omar, a cerut să i se dea și o lovitură de bici. La întrebarea „De ce?” a răspuns: „Pentru că el pretinde despre Allah ceea ce nu este adevărat.”

În același mod și înțelegerea lui Ali în legătură cu destinul a fost formată tot de Coran. În a 78-a cuvântare din Nehjul-Belaga s-au înregistrat următoarele: Ali i-a răspuns celui care a întrebat dacă respectiva călătorie către Șam are legătură sau nu cu predestinarea lui Allah: „Să-ți fie rușine! Tu crezi că destinul îi ia libertatea de a voi din mâna omului?” Dacă ar fi fost așa cum gândești, pedeapsa și răsplata, prevestirea și prevenirea, porunca și interzicerea n-ar mai fi avut niciun sens. Mai mult, această gândire denotă că Allah nu-l condamnă pe cel care săvârșește păcate, nu-l laudă pe cel care împlinește fapte bune. De asemenea, înseamnă că acela care împlinește fapte bune nu este considerat superior față de cel care săvârșește păcate și nu este condamnat cel care păcătuiește.” După aceste cuvinte pline de reproș ale lui Ali, se răstește celui care a pus întrebarea spunându-i că perceperea destinului în acest fel este identică cu perceperea politeiștilor din perioada preislamică: „Acestea sunt vorbele celor care adoră statuetele, celor care slujesc Satana, celor care depun mărturie mincinoasă și a celor care nu văd adevărul.”

Înțelegerea lui Ali (Allah să fie mulțumit de el), în ceea ce privește aspectele ce țin de alegerea omului, este că destinul este ales de el însuși, iar în ceea ce privește aspectele ce nu țin de alegerea omului este că acestea sunt supuse predestinării lui Allah. Acesta definește destinul răspunzând la o întrebare: „Destinul semnifică poruncirea binelui și interzicerea răului. Înseamnă ca omul să fie lăsat liber în ceea ce privește împlinirea de bine și oprirea de la cele rele.” (Subhani, el-Kaza vel-Kader, 74)

Cei care l-au asediat pe Osman (Allah să fie mulțumit de el!) în propria lui casă i-au spus: „Allah este Cel Care te pietruiește!” Răspunsul dat de Osman nu diferă de răspunsurile anterioare: „Mințiți! Căci dacă ar fi aruncat Allah, pietrele ar fi lovit obiectivul.”

Și înțelegerea destinului de către Ebu Musa          el-Eșari a fost formată tot de Coran. Șehristani a transmis că într-o zi Amr ibn As i-a spus: „Allah mă poate pedepsi pentru un lucru care mi l-a predestinat?” La răspunsul „Nu”, a întrebat de ce? Ebu Musa a spus: „Pentru că Allah nu te nedreptățește!”

De asemenea și înțelegerea destinului de către fiul lui Omar a fost formată tot de Coran. Ibn-ul Murteza a transmis următoarele în Tabakat: „Unele grupuri beau alcool, săvârșesc furturi și ucid oameni. Apoi aceștia afirmă că ei au fost obligați să le săvârșească din cauza faptului că acestea erau în știința lui Allah.” Atunci a fost înștiințat în această privință Ibn Omar. Acesta a spus: „Allah este departe de ce spuneți voi! Într-adevăr ceea ce urmează să faceți voi era în știința lui Allah, însă știința lui Allah nu v-a forțat să faceți aceste lucruri.”