Cuvânt înainte

În ultima perioadă, în special după ivirea grupării extremiste ISIS, și-au făcut apariția o serie de publicații care pretind că versetele Coranului justifică uciderea celor de alte religii, că Islamul este o religie extremistă iar musulmanii sunt posibili teroriști. De aceea am decis să clarific într-un mod cât mai concis și mai simplu acest subiect, atât de discutat și atât de controversat. În acest sens, am încercat să citez cât mai multe argumente din sursele Islamului – Coranul și practica profetului Muhammed –, pentru a demonstra falsitatea acestor pretinderi. Mai mult, punându-mă în locul cititorului român, am oferit și unele aspecte esențiale legate de natura Coranului, tocmai pentru a ușura lectura acestui studiu.

Problema este că, în prezent, Islamul nu este atacat doar din exterior ci și din interior de către unii musulmani radicalizați. Ca atare, o mare parte a acestui studiu reprezintă și un răspuns categoric acelor musulmani extremiști, precum adepții grupării ISIS, care au perceput religia islamică într-un mod eronat. Cu părere de rău constat că cei din interior au adus prejudicii mai mari Islamului și musulmanilor, mai mari chiar și decât acuzatorii nemusulmani, ba chiar le-au facilitat acestora motive de învinuire a religiei islamice.

În final, sper că acest studiu să contribuie la o mai bună înțelegere a Islamului de către proprii adepți și, de asemenea, să corecteze din prejudecățile nemusulmanilor cu privire la Islam și musulmani.

Așa cum înțelegerea unei cărți de specialitate implică o inițiere cu privire la structura și termenii specifici utilizați, și citirea Coranului[1] implică aceeași inițiere prealabilă. De aceea, fără doar și poate, primul lucru pe care ar trebui să-l facă cititorul Coranului, este să dobândească o cultură generală cu privire la structura și natura Coranului.

În general, cei care se hotărăsc să citească Coranul, își imaginează că vor lectura o carte structurată asemeni unui roman. Coranul nu este o carte obișnuită. Nu are introducere, cuprins, punct culminant și încheiere, așa cum se așteaptă cititorul.

Coranul nu a fost scris de un autor în camera sa de studiu, ci a fost revelat de Dumnezeu[2] prin intermediul îngerului Gabriel, Trimisului Său[3], de-a lungul a douăzeci și trei de ani, în funcție de evenimentele petrecute în acele timpuri, respectiv în urma dialogului dintre om și Divinitate. Așadar, cititorul care nu este familiarizat cu acest conținut al Coranului, poate rămâne surprins atunci când va observa că acesta trece de la un subiect la altul.

Faptul că pasajele coranice au fost revelate sub forma unui discurs, și nu sub forma unui text scris, reprezintă un alt aspect extrem de important. Deosebirea dintre un discurs și un text scris este evidentă deoarece, în timp ce detaliile acțiunii sunt prezente în transmiterea textului scris, aceleași detalii sunt omise în transmiterea pe cale orală, ele fiind deja cunoscute de cei care au participat la acțiune. Prin urmare, detalii precum părțile dialogului, momentul și motivul acțiunii, nu sunt menționate întotdeauna în versete, ele necesitând a fi subînțelese din contextul istoric/coranic. Fără îndoială că aceasta este deosebirea cea mai importantă dintre noi și primii interlocutori ai Coranului; aceștia din urma fiind prezenți în timpul revelării, știau cine, ce, când și de ce a transmis un anumit lucru, în timp ce noi deținem doar textul Coranului și unele relatări cu privire la motivele care au stat la baza revelării unor versete. Cu alte cuvinte, contextul acțiunii revelării versetelor, care era evident pentru cei prezenți în perioada pogorârii Coranului, a ajuns să reprezinte pentru generațiile care au urmat, o dimensiune nedeslușită care însă, poate fi edificată în urma efortului intelectual.

Un alt aspect important pe care trebuie să-l cunoască cititorul Coranului este că ordinea prezentă a capitolelor din Coran nu este una cronologică.[4] Ca urmare, citirea Coranului în ordinea existentă astăzi în Coran, s-ar putea să-l surprindă pe cititor atunci când va începe să parcurgă textul coranic cu capitolele[5] care au fost revelate în ultima perioadă a revelării Coranului. De altfel, primele capitole din Coran precum Al-Baqara, Ali-Imran, An-Nisa, Al-Maida, Al-Anfal și At-Tawba au fost revelate în ultimii ani ai profeției. În consecință, aceste capitole care au fost pogorâte într-o etapă înaintată a procesului de revelare cuprind și aspecte caracteristice acelei perioade, cu privire la conflictele dintre dreptcredincioși și inamicii lor politeiști. Astfel, necunoașterea acestor aspecte ce țin de natura Coranului, va conduce la o înțelegere eronată și în cazul versetelor cu privire la luptă și jihad, căci cel care nu va ști că sura Al-Baqara a fost printre ultimele capitole revelate, va crede că versetele coranice îndeamnă la luptă încă din primele capitole.

De asemenea, cititorul trebuie să mai știe că revelarea pasajelor coranice a cunoscut două etape extrem de importante. Este vorba de prima etapă, cea de 13 ani, care se sfârșește cu emigrarea de la Mekka la Medina și cea de-a doua etapă, de 10 ani, care începe o dată cu emigrarea către Medina. Cea dintâi se numește mekkană, iar cea din urmă, medinită. Importanța acestei delimitări constă în faptul că fiecare dintre aceste etape are caracteristici și particularități specifice, ce îl ajută pe cititor să înțeleagă corect versetele coranice.

Cunoașterea versetelor mekkane și a celor medinite contribuie și la înțelegerea corectă a termenilor coranici. Unul dintre termenii coranici controversați este cu siguranță termenul jihad, care a fost definit de către unii, în mod eronat, ca fiind „război sfânt”, iar de alții ca fiind „lupta fizică”. Însă dacă am fi cunoscut particularitățile versetelor mekkane și ale celor medinite, am fi știut că sensul acestui termen nu poate fi cel de „luptă fizică”, pentru simplul fapt că acest termen apare în capitolele din etapa mekkană, cea de 13 ani, în care nu era permis nici măcar dreptul la apărare față de atacurile inamicilor. De altfel, permisiunea de a riposta la atacurile inamicilor a fost legiferată într-o perioadă târzie, după cei 13 ani ai perioadei mekkane, mai exact în timpul emigrării către Medina:

Li s-a permis celor care sunt atacați să se apere; căci ei au fost nedreptățiți. Fără îndoială că Dumnezeu poate să-i conducă pe dreptcredincioși la victorie.[6] (Al-Hajj: 39)

Etimologic, jihad înseamnă să depui efortul maxim în tot ceea ce faci, fie că este vorba de efort fizic, psihic sau spiritual. De altfel, rădăcina termenului jihad este „jehd” sau „juhd”, care înseamnă efort, strădanie; iar forma cuvântului jihad reprezintă emfaza rădăcinii „jehd”, care se formează prin adăugarea literei „elif” și înseamnă efort, strădanie maximă depusă în procesul de combatere dintre două părți, fie ele fizice, psihice sau spirituale.

Mai mult, în aceeași perioadă mekkană, Coranul utilizează expresia „jihadul mare”, care a avut loc prin prezentarea Coranului și nu prin sabie:

O, Profetule, nu te supune celor care refuză să creadă, însă străduiește-te cu toată puterea împotriva atitudinilor lor respingătoare prezentând Coranul. (Al-Furqan: 52)

Pe de altă parte, nu putem restrânge manifestarea acestui termen coranic important doar în situația de combatere fizică, nici în perioada medinită, după ce musulmanilor li s-a permis să se apere, pentru simplul fapt că în Coran este utilizat cu acest sens termenul qital, care înseamnă luptă, și termenul harb care înseamnă război.

În consecință termenul jihad, a cărui rădăcină este „juhd” (efort, străduință), este un concept coranic ce a fost utilizat cu sensul lui lingvistic general de „străduință maximă”, ce se poate manifesta în toate aspectele vieții. Astfel, a studia, a munci, a fi pozitiv, a întinde o mână de ajutor celor din jur, a împlini ritualurile de adorare, sunt doar câteva forme ale jihadului care implică acea strădanie ce-l face pe musulman să rămână de partea dreptății și a binelui în acea luptă continuă dintre bine și rău. Mai mult, obiectivul acestui concept coranic este de a da viață și nicidecum de a o curma.

În al doilea rând, cititorul Coranului trebuie să înțeleagă versetele coranice în contextul istoric în care au fost revelate. Altfel spus, să cunoască foarte bine împrejurările în care a fost revelat Coranul, respectiv evenimentele și motivele care au stat la baza revelării versetelor. A nu citi Coranul în mediul în care a fost pogorât înseamnă ruperea lui de propriul context istoric, ceea ce face înțelegerea mesajului acestuia imposibilă, fiindcă cititorul, în această situație, nu are de unde să cunoască cine, când, cui și ce anume a transmis.

Deși Coranul a fost revelat într-un anumit timp și spațiu, aproximativ acum 1447 de ani, mesajele lui sunt universale. Primul verset din sura Al-Furqan este o dovadă clară a acestui fapt:

Slăvit fie Cel ce a pogorât Furqan-ul/Coranul asupra robului Său, ca să fie lumilor/ tuturor prevenitor.

Însă, pentru a înțelege și a transpune corect aceste mesaje universale în secolul al XXI-lea este absolut necesar să înțelegem versetele în contextul lor istoric. Așadar, chiar dacă textul coranic se adresează în mod direct celor care au trăit în timpul revelării Coranului, prin analogie, mesajele lui se adresează tuturor oamenilor, indiferent de timp și spațiu, până când se va sfârși viața pe Pământ.

Un alt aspect care va contribui la o înțelegere corectă a Coranului este cunoașterea culturii arabe, a obiceiurilor și percepțiilor, a situației socio-politico-economice din Peninsula Arabă din acea perioadă, a poziției și a relațiilor cu celelalte popoare din regiune.

Spre exemplu înțelegerea versetelor atât de controversate din sura At-Tawba, fără a ține seama de contextul istoric în care au fost revelate, va conduce la o înțelegere eronată, departe de realitatea din momentul revelării. Însă dacă am cunoaște că sura a fost revelată în urma conflictului cu politeiștii mekkani și  a bătăliei de la Tabuk, vom înțelege versetele acestui capitol în contextul acestor conflicte și astfel nu vor mai exista probleme de interpretare.

În al treilea rând, cititorul trebuie să înțeleagă versetele în contextele/pasajele coranice în care au fost așezate prin voința divină. De obicei, aceia care folosesc anumite versete coranice pentru a ataca Islamul, recurg la trucul de a rupe/scoate versetul sau o parte a versetului din contextul/pasajul coranic, și astfel se ajunge ca versetele coranice să spună ceea ce de fapt, nu spun.

Luptați pe calea lui Dumnezeu împotriva politeiștilor care se luptă cu voi, dar nu întreceți măsura atacând pe nedrept, căci Dumnezeu nu‑i iubește pe cei care întrec măsura și atacă pe nedrept! Omorâți‑i unde‑i prindeți și alungați‑i de acolo de unde v‑au alungat! Iar schisma (fitna) e mai rea decât omorul. Dar nu luptați împotriva lor aproape de Moscheea Al‑Haram, doar dacă ei se luptă cu voi în ea. Iar dacă luptă împotriva voastră, omorâți‑i, căci aceasta este răsplata celor fără de credință! Dacă însă ei contenesc, atunci Dumnezeu este Iertător, Îndurător [Ghafur, Rahim]. Luptați‑vă cu ei până ce fitna (nedreptățile/chinurile) din pricina credinței voastre se vor sfârși și viața va fi trăită conform voinței divine! Dar dacă ei încetează să vă mai atace, încetați și voi! Căci vrăjmășia (atacul și lupta) este valabilă doar împotriva celor nedrepți/atacatori. (Sura Al-Baqara: 190-193)

După cum se poate vedea, în pasajul din sura Al-Baqara apare expresia Omorâți‑i unde‑i prindeți!. Este clar că în cazul în care menționăm doar această expresie, ruptă din context, se va înțelege cu totul altceva. Însă, dacă citim expresia respectivă în contextul/pasajul coranic, ne vom da seama că acest pasaj ne vorbește despre o situație de luptă în care musulmanii au fost atacați de dușmanii lor.

Metoda de citire a textelor în contextele lor ne este utilă și la identificarea sensurilor corecte ale termenilor coranici. De exemplu, întâlnim în același verset, termenul fitna, care literal înseamnă „ispită, schismă”, însă traducerea literală a acestui termen nu ne ajută să înțelegem sensul versetului. Pe de altă parte, traducerea ideologică a termenului fitna prin „necredință”, nu numai că este greșită dar este și periculoasă pentru că permite lupta doar pentru simplu fapt că celălalt nu împărtășește același crez. Aici țin să fac precizarea că nu toți nemusulmanii sunt necredincioși și nu toți nemusulmanii/ necredincioșii sunt inamicii musulmanilor, căci Coranul tratează fiecare categorie într-un mod obiectiv, evitând orice fel de generalizare.

În consecință, atât versetele, cât și termenii coranici trebuie înțeleși și traduși în contextul coranic în care se găsesc. Vreau să amintesc aici și de rolul extrem de important al traducerilor Coranului în ceea ce privește înțelegerea corectă a mesajului coranic de către cei care nu sunt arabofoni căci dacă traducerea este corectă atunci și sensul va fi corect însă în caz contrar și sensul va avea de suferit. De aceea, se recomandă ca citirea traducerii Coranului să se facă într-un mod comparativ, adică în timpul lecturării să se compare traducerile existente în acea limbă. Astfel, cititorul va putea constata eventualele deosebiri de traducere și va putea găsi sensul cel mai apropiat al versetelor de original.

În al patrulea rând, trebuie să se aibă în vedere că versetele coranice se interpretează unele pe celelalte. Altfel spus, versetele trebuie înțelese luând în considerare toate versetele care vorbesc despre un anumit subiect.

Temele coranice nu le găsim într-un singur loc, ele fiind discutate în mai multe părți ale Coranului.  De aceea, când dorim să aflăm viziunea coranică față de o anumită temă, este necesară o analiză cuprinzătoare și nu una parțială. Putem asemăna versetele tematice din Coran cu piesele unui joc de puzzle. Așadar, o anumită temă coranică nu se completează fără a pune laolaltă toate versetele care tratează aceeași temă. Mai mult, lipsa unui singur verset din cadru, poate conduce la înțelegerea greșită a acelei teme coranice, Coranul fiind acel întreg ale cărui versete (unități) nu pot fi considerate unele mai bune decât altele, unele valabile, iar altele nu. Pe de altă parte, cititorul trebuie să știe că unele versete le explică pe celelalte, căci unele versete sunt mai detaliate, iar altele sunt mai concentrate.

În cazul în care versetele care-i cheamă pe musulmani la luptă vor fi înțelese independent, fără a fi luate în considerare și versetele care garantează libertatea la credință, cele care stabilesc că relațiile normale cu cei de alte confesiuni sunt cele de pace și de conviețuire, cerând musulmanilor să discute și să se comporte în modul cel mai frumos cu membrii acestora, cu siguranță va rezulta o ideologie identică cu cea a grupării extremiste ISIS. De altfel, și la baza apariției ISIS a stat tot neluarea în considerare a versetelor care cheamă musulmanii la pace și la conviețuire cu cei care împărtășesc alte crezuri. De fapt, aceștia au mers și mai departe și au considerat aceste versete scoase din utilitate, printr-o noțiune care au denumit-o neskh, adică abrogare. Conform acestei noțiuni, ei au pretins că un anumit „verset al sabiei” a condus la abrogarea tuturor versetelor care vorbesc despre pace și conviețuire. În consecință, în Coran ar fi zeci sau chiar sute de versete care nu ar mai avea niciun fel de efect. Bineînțeles că nu putem fi de acord cu o astfel de abordare a versetelor coranice pentru simplul fapt că, dacă ar fi fost așa, însuși Profetul Muhammed ne-ar fi înștiințat cu privire la acest pretins „verset al sabiei” și ne-ar fi vorbit despre noțiunea de abrogare – neskh.

Iată doar unele dintre versetele care în viziunea acestora au fost abrogate:

Nu poartă povara unui suflet, alt suflet. (Sura Al-‘Isra: 15)

[O,voi cei care credeți] Nu discutați cu oamenii Cărţii [evreii și creștinii] decât în cel mai bun mod, afară de aceia dintre ei care au o atitudine dușmănoasă față de voi! Și spuneţi-le: “Noi credem în ceea ce-a fost pogorât nouă [Coranul] şi în ceea ce a fost pogorât vouă [revelațiile anterioare]. Domnul noastru şi Domnul vostru este unul și același şi noi Lui îi suntem supuşi. (Al-Ankabut: 46)

Şi Noi nu te-am trimis decât ca o îndurare pentru lumi. (Al-‘Anbiya: 107)

Nu este de putință silirea la credință! (Sura Al-Baqara: 256)

Şi de-ar fi voit Domnul tău, toți cei de pe pământ ar fi crezut laolaltă! Și oare tu îi silești pe oameni ca să fie credincioși? (Sura Yunus: 99)

Spune: „Adevărul vine de la Domnul vostru! Cine voiește să creadă și cine voiește să nu creadă!” (Sura Al-Kahf: 29)

Iar de se vor întoarce ei, tu nu ești dator decât cu propovăduirea limpede. (Sura An-Nahl: 82)

Dacă ei se împotrivesc ție, spune-le: „M-am supus în fața lui Dumnezeu, eu și cei care m-au urmat!” și spune celor cărora li s-a dat Scriptura, precum și politeiștilor arabi care au fost privați de revelație: „Ce mai așteptați ca să vă supuneți lui Dumnezeu [îmbrățișând Islamul]?” și dacă s-au supus, sunt bine călăuziți, iar dacă nu voiesc, datoria ta este transmiterea [mesajului] și Dumnezeu este Cel care îi Vede Bine pe robii Săi [Al-Basir]. (Sura Ali ‘Imran: 20)

Aici trebuie să fac și precizarea că există unele versete-cheie care clarifică temele coranice. În cazul de față, versetul-cheie care stabilește și reglementează natura și tipurile relațiilor dintre societatea musulmană și celelalte societăți este:

Dumnezeu nu vă oprește să faceți bine acelora care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, și nu v-au alungat din căminele voastre, [ba din contră] să fiți foarte buni și drepți, căci Dumnezeu îi iubește pe cei drepți. Însă Dumnezeu vă oprește să-i luați ca aliați pe aceia care au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, și v-au alungat din căminele voastre și au ajutat la alungarea voastră. Iar aceia care și-i iau ca aliați sunt nelegiuiți. (Sura Al-Mumtahana: 8-9)

Din păcate și acest ultim verset face parte din lista versetelor abrogate, conform viziunii lor. După cum se poate observa, abrogarea versetelor care stabilesc principiul libertății de crez este un alt truc la care au recurs de această dată cei care vor să restrângă Islamul, doar la combatere.

În al cincilea rând, cititorul trebuie să știe că versetele coranice necesită a fi înțelese în paralel cu practica profetică.

Coranul reprezintă revelația trimisă de Dumnezeu omenirii, iar Sunnah – tradiția Profetului Muhammed – reprezintă practicarea Coranului. Versetul numărul 3 din sura Al-Ma’ida – Astăzi am completat religia voastră și am desăvârșit bunătatea Mea asupra voastră și v-am dat Islamul ca lege – ne înștiințează că Islamul a fost completat, iar versetul 21 din sura Al-‘Ahzab – Ați avut voi în trimisul lui Dumnezeu cel mai bun exemplu – ne arată rolul model al Profetului.

De aceea, trebuie să studiem Coranul având la bază o metodologie solidă. Să ne învățăm religia doar din surse sigure, și anume Coranul, partea teoretică a Islamului și Sunnah autentică, partea practică a Islamului. Din versetul 44 din sura An-Nahl – Ți-am pogorât Pomenirea [Coranul] pentru a le evidenția oamenilor ceea ce li s-a pogorât. Poate că ei vor medita! – reiese că rolul Profetului este de a evidenția/de a pune în practică Revelația – Coranul. În consecință, practica Profetică (Sunnah) nu poate contrazice, nu poate aduce adăugiri și nici nu poate scoate/abroga vreo parte a Coranului. În același timp, trebuie să știm că nu putem restrânge Islamul la Coran, ambele fiind părțile unui întreg ce nu poate fi divizat.

Citind versetele care-i cheamă pe musulmani la luptă, în paralel cu practica autentică a Profetului Muhammed, vom elimina interpretările greșite, căci acele versete au fost revelate Trimisului lui Dumnezeu, iar acesta ne-a arătat partea lor practică. De altfel, dacă Trimisul lui Dumnezeu n-ar fi trăit Coranul și nu l-ar fi pus în practică, exista riscul ca multe versete din Coran să fie înțelese eronat. Ca urmare, practica profetică a Coranului reprezintă o necesitate fără de care trăirea Coranului devine subiectivă.

Acestea fiind spuse, este de neconceput ideea conform căreia musulmanilor li se cere să se războiască cu toți cei care nu împărtășesc același crez cu ei, tocmai pentru că practica profetică dovedește contrariul. Știm foarte bine care a fost atitudinea Trimisului lui Dumnezeu atunci când a intrat în Medina, orașul în care trăia o comunitatea numeroasă de evrei. Muhammed, Trimisul lui Dumnezeu, nu s-a războit cu evreii, cei care tăgăduiau Islamul, ba din contră, a încheiat acorduri cu aceștia, acorduri prin care le garanta libertatea la credință și îi asigura de drepturi egale. La fel s-a întâmplat și în cazul cuceririi orașului Mekka, după ce fusese chinuit și alungat de locuitorii acestuia; Trimisul lui Dumnezeu nu s-a răzbunat pe ei, ucigându-i, cu toate că erau politeiști și dușmani învederați ai Islamului; ba din contră, le-a vestit libertatea, pentru că obiectivul lui era cucerirea sufletelor lor și nu a trupurilor și a teritoriilor. De altfel, cea mai mare cucerire din viața Profetului l-a reprezentat pactul de pace pe care l-a încheiat cu politeiștii mekkani la Hudeibiya, în urma căruia au îmbrățișat Islamul mii de oameni. Malaysia, Indonezia, Bosnia sunt doar câteva exemple de țări în care Islamul nu s-a răspândit prin „sabia Islamului”, așa cum pretind unii, ci s-a răspândit prin mesajul universal al Coranului și al exemplului musulmanilor, căci în aceste teritorii nu a avut loc nicio incursiune militară din partea musulmanilor. În cazul în care musulmanii, contrar învățăturilor Coranului și a practicii profetice, au recurs la forța militară pentru cucerirea unor noi teritorii, au dobândit teritoriile dar nu și sufletele oamenilor. Andaluzia, Spania de astăzi, este unul dintre exemplele vii. Ea a fost pierdută după ce a rămas sub stăpânirea abbasizilor timp de mai bine de 700 de ani. În consecință, trebuie să facem  diferența dintre Islam, musulmani și civilizația musulmană, căci Islamul este legea divină desăvârșită, iar civilizația musulmană este produsul musulmanilor, care sunt și ei oameni și ca urmare sunt supuși greșelilor. Nu pot să pun punct acestei noțiuni fără să subliniez că Profetul Muhammed nu a început niciodată lupta și nu a luptat decât în situația în care a trebuit să se apere, atunci când a fost atacată integritatea fizică sau spirituală a comunității de dreptcredincioși. De altfel, misiunea lui nu era cucerirea de teritorii și de trupuri neînsuflețite, prin forță, ci era cucerirea de suflete prin mesajul pacifist al religiei universale, care are la rădăcină, pacea – Islam.

În ultimul rând, cititorul trebuie să citească Coranul pentru a învăța și corecta preconcepțiile personale; nicidecum pentru a găsi argumente și justificări la percepțiile căpătate anterior citirii.

Coranul trebuie citit pentru a ne clădi și corecta gândirea, personalitatea, pentru a ne forma percepțiile, așa cum a procedat chiar și Profetul lui Dumnezeu, despre care Aișa a relatat: „Comportamentul Profetului era Coranul”.

În cazul în care vom aborda Coranul cu prejudecăți, fie că este vorba de percepții ideologice, fie că este vorba de percepții greșite, îl vom citi pentru a găsi argumente la prejudecățile noastre provenite din diferitele culturi și civilizații, produse de mâna omenească în decursul istoriei civilizațiilor musulmane.

Mai mult, citirea Coranului având la bază percepții greșite despre Islam, fie din ignoranță, fie provenite din relatări fabricate sau neautentice, fie din unele verdicte care s-au emis în anumite contexte istorice, va da naștere la o înțelegere eronată a Coranului, respectiv a Islamului.

De exemplu, atribuirea relatărilor false Profetului, precum „Am fost trimis în aproprierea Zilei Judecății cu sabia” sau „Paradisul se afla în umbra săbiilor” nu fac decât să afecteze percepția corectă a musulmanului despre Profet, Coran și Islam. Nu este nevoie de mult efort pentru a ne da seama de efectul acestor presupuse relatări asupra înțelegerii versetelor coranice. Cel care va lua aceste relatări ca fiind autentice, va considera războiul/lupta ca fiind situația de normalitate dintre musulmani și cei de alte religii și, în consecință, va interpreta ideologic versetele coranice, așa cum de altfel au procedat și cei care au pus bazele grupărilor extremiste precum Al-Qaida, ISIS etc. Din aceste considerente, musulmanul ar trebui să-și învețe religia în primul rând din Coran și apoi din relatările autentice care nu contrazic Coranul, căci o citire inversată îl va îndepărta pe acesta de înțelegerea Coranului, ba chiar îl va conduce la o interpretare greșită sau ideologică a versetelor.

De asemenea constatăm că și verdictele emise de unii învățați musulmani în anumite contexte istorice au afectat la rândul lor, gândirea musulmană. De exemplu, unul dintre verdicte face o delimitare între teritoriile deținute de musulmani și cele deținute de nemusulmani, considerând teritoriile musulmanilor Dar-ul Islam – „Casa Islamului”, iar teritoriile nemusulmanilor Dar-ul Harb – „Casa războiului”. Fără îndoială că această delimitare nu este justificată nici de Coran și nici de practica profetică. Mai mult, astfel de verdicte nu fac decât să îi îndrume pe musulmani să se războiască cu cei care nu sunt musulmani, ceea ce contravine, așa cum am văzut, Coranului și practicii profetice.

Pe de altă parte, și cititorul nemusulman ar trebui să abordeze Coranul cu scopul de a cerceta și de a studia Islamul, nu cu scopul de a căuta argumente la preconcepțiile provenite în mare măsură din mass-media.

În loc de încheiere…

Existența unor versete în care se abordează lupta, utilizarea unor termeni în Coran precum „jihad”, nu justifică în niciun fel atrocitățile care se comit astăzi în numele Islamului și nici nu adeveresc acuzațiile care sunt aduse asupra versetelor acestuia de către unii și alții, care pretind că au înțeles Coranul. După cum s-a văzut, versetele care-i chemă pe musulmani la luptă, la jihad-ul combativ (a depune efortul maxim în procesul de combatere a atacatorului) au fost revelate în contextul luptelor care au avut loc între musulmani și atacatori. Ca urmare, aceste versete nu pot fi înțelese la general, ci ele trebuie citite în condiții particulare. Cu alte cuvinte, relația de normalitate dintre musulmani și celelalte confesiuni este cea de pace și conviețuire, iar situația de luptă este considerată o ultimă soluție, o excepție de la regula generală.

Cu toate acestea, se pare că aceste aspecte controversate nu-și vor găsi prea curând clarificarea, căci, după cum s-a văzut, Islamul nu este atacat doar din exterior, ci i s-au adus prejudicii însemnate chiar de către proprii adepți. Ca urmare, ar trebui ca prioritatea învățaților musulmani să constea în curățirea și reorganizarea propriei gândiri. Însă pentru aceasta, trebuie să ne cunoaștem religia din surse sigure, având la bază o metodologie solidă. Fără îndoială că sursa Islamului este Coranul și practica acestuia, Sunnah. Dacă în privința autenticității Coranului nu există niciun fel de îndoială, nu putem afirma același lucru și în legătură cu relatările care i-au fost atribuite Profetului Muhammed. În consecință, trebuie să delimităm relatările autentice de cele neautentice, folosind metoda de trecere a relatărilor prin filtrul exact al Coranului.

În altă ordine de idei, pentru a înțelege mai bine inocența Islamului în comparație cu acțiunile extremiste ale acestor grupări radicale precum Al-Qaida, ISIS, Boko Haram, nu este de ajuns să analizăm doar ideologia pe care au adoptat-o, ci este absolut necesar să ne întrebăm și în privința cauzelor și factorilor care au stat la baza apariției acestor interpretări ideologice. Regimuri totalitare, colonizare cultural-economică, asuprire, opresiune, exploatare, nedreptate, lipsa de libertate, sărăcie și ignoranța sunt doar unele dintre particularitățile comune ale acestor medii în care au luat naștere astfel de grupări extremiste.

De aceea, cei care atacă Islamul și sursele lui și-l fac vinovat de acțiuni teroriste/violente ar trebui să aibă în vedere conjunctura istorică/cauzele care au condus la apariția acestor ideologii extremiste. În plus, cei care pretind obiectivitatea, n-ar trebui să generalizeze practici particulare. Așa cum nu toți creștinii sunt cruciați, tot la fel, nu toți musulmanii sunt teroriști.

Din aceste motive, este evident că apariția ideologiilor cu tentă violentă este cauzată de problemele socio-politico-economice din acele zone și nu au nicio legătură cu vreo religie, nicidecum cu Islamul.

În concluzie, musulmanul nu are de ce să se simtă vinovat de aceste practici greșite, căci ele nu sunt justificate nici de Coran și nici de practica profetică. Mai mult, această situație ar trebui să-l facă pe musulman să aprofundeze cunoașterea religiei astfel încât să fie convins de nevinovăția Islamului cu privire la aceste acuzații, iar pe nemusulmani ar trebui să-i conducă către o cercetare obiectivă. Pe de altă parte, ar trebui ca noi, oamenii secolului al XXI-lea, să ne cunoaștem reciproc mai bine culturile, căci numai așa ne vom respecta unii pe ceilalți, vom putea conviețui și așa vom putea contribui cu toții la clădirea unei lumi mai bune.

Doresc să închei prin mesajul general al Islamului care este de fapt și salutul musulmanului As-salamu aleykum al cărui sens este: Pacea și siguranța garantată de Dumnezeu, fie asupra întregii omeniri!, cu speranța că aceste grupări teroriste vor înceta să mai existe odată cu încetarea vărsării de sânge nevinovat în întreaga lume și mai ales în Orientul Mijlociu.

[1] Coranul este denumirea dată pentru totalitatea revelațiilor trimise de Divinitate, ultimului profet, Muhammed.

[2] Am ales să utilizez termenul Dumenzeu și nu Allah, pentru ca cititorul român să nu creadă că este vorba de o altă divinitate însă, trebuie să fac precizarea că Dumnezeu / Allah prezentat în Coran este Unic și Absolut; nu are egal, seamăn, părtaș și nici fiu. În limba arabă, Allah este utilizat pentru a exprima numele propriu al divinității.

[3] Profetul Muhammed, conform Coranului, este ultimul mesager trimis omenirii de către divinitate. Profetul sau Trimisul s-a născut în orașul Mekka din Peninsula Arabă în anul 571 (d.H).

[4] Există două opinii principale cu privire la ordinea capitolelor în Coran. Confom uneia dintre ele, ordinea capitolelor în Coran a fost stabilită de către Profet prin înștiințare divină, iar conform celeilalte opinii aceasta a fost stabilită de către companionii Profetului, după ce acesta s-a stins din viață.

[5] Capitol sau sură/ sure este termenul coranic utilizat pentru un număr de versete. Numărul de versete al unei sure a fost stabilit de Profetul lui Dumnezeu prin revelație. Fiecare sură/ capitol este cunoscută prin denumirea sa.

[6] În general am folosit traducerea realizată de Liga Islamică și de Prof. George Grigore însă acolo unde a fost cazul, am recurs la o traducere proprie.