În limbajul coranic, tot ceea ce omul posedă, se consideră ca fiind proprietatea lui Allah. De exemplu, Coranul consideră Kaaba, locul binecuvântat încredințat oamenilor, ca fiind „Casa lui Allah” (beytullah), pământul încredințat oamenilor ca fiind „Pământul lui Allah” (ardullah), cămila care a fost încredințată unui grup de oameni din trecut, ca fiind „Cămila lui Allah” (naqatallah).

Același limbaj califică orice violare a drepturilor umane ca fiind o violare a drepturilor lui Allah. De aceea, Coranul consideră dobânda, care este un atac împotriva muncii membrilor societății, ca fiind o declarație de război împotriva lui Allah.

Dobânda pentru banii împrumutați este considerată o violare a drepturilor umanității pentru că orice proces sau operațiune bazată pe interes determină exploatarea și subminează munca. Mai mult, dobânda devalorizează munca onestă a oamenilor în ochii celorlalți și mărește statutul banilor. Ca urmare, preocuparea de a dobândi câștig va trece în fața milei și a compasiunii. Într-o astfel de situație, dorința de a strânge cât mai multă avere trece în fața muncii și a producției, ceea ce constituie o pierdere colectivă a umanității.

Interzicerea dobânzii are ca scop stoparea dorințelor oamenilor „de a colecta cât mai mult”. Coranul ne prezintă în ce loc crunt din Iad va fi condus omul din cauza dorinței de înmulțire a averii, prin următoarele versete atât de relevante:

„Vă abate goana după înmulţire. Până când veţi vizita mormintele. Nu! Voi veţi şti curând! Şi încă o dată: Nu! Voi veţi şti curând! Nu! Dacă aţi şti cu siguranţă! Voi veţi vedea Iadul! Încă o dată: Îl veţi vedea, cu siguranţă! Apoi veţi fi întrebaţi, în Ziua aceea, despre plăceri!” (Tekkasur 102: 1-8).