Da, este adevărat. În Ziua Judecății, toată lumea va fi trasă la răspundere și considerată responsabilă pentru faptele comise, vorbele spuse și intențiile din această viață. Acest fapt este evident într-un verset din Coran:

„Îi vom întreba Noi pe cei cărora li s‑a trimis, dar îi vom întreba Noi şi pe cei trimişi!” (Araf 7: 6).

Nu. Acest crez îl întâlnim în creștinism, nu și în Islam. Crezul în profeția lui Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) este doar unul din principiile credinței islamice. Mai mult, să fii musulman nu înseamnă doar să crezi, deoarece crezul reprezintă doar o jumătate a religiei, ci și să îndeplinești fapte bune, care sunt cealaltă jumătate a ei. Coranul susține în zeci de versete că acela care „crede și îndeplinește fapte bune” este pe drumul salvării.

În Islam nu există nicio autoritate sau cler care ar putea să ierte păcatele oamenilor. Islamul ne învață că numai Allah Cel Iertător iartă păcatele. Niciun musulman, inclusiv Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu este autorizat să-l ispășească de păcate pe un alt musulman. Coranul îi poruncește Profetului direct și, prin urmare, celorlalți musulmani: „… cere iertare pentru păcatele tale şi pentru drept-credincioşi şi drept-credincioase!” (Muhammed 47: 19).

Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu a putut să ierte păcatele acelora care i-au urmat drumul, însă el a putut să se roage la Allah pentru iertarea păcatelor lor (Ali Imran 31: 159). În cazul în care persoana pentru care Profetul s-a rugat, nu merită iertarea, acesta nu va fi iertat (Tawba 9: 84).

De aceea, Islamul ne învață că numai Allah ne poate ierta păcatele. În consecință, fiecare musulman și musulmană trebuie să-și recunoască propriile greșeli în fața lui Allah și să știe că numai El este Cel care le poate ierta păcatele. Căci Allah este Singurul Care nu profită de păcatele supușilor Lui; orice altă autoritate ar putea să exploateze și să profite de pe urma acestor confesiuni ale oamenilor.

Căința (teube) înseamnă „întoarcere” și semnifică întoarcerea conștiinței umane pe drumul cel drept după devierea acestuia. Istigfar poate fi tradus ca fiind „cererea de iertare de la Allah în așa fel încât păcatul să nu mai fie considerat.”

Teube și istigfar reprezintă o apropiere de Allah formată din două nivele. Teube – „renunțarea la greșeli” – reprezintă primul nivel, în timp ce istigfar – „găsirea binelui” – reprezintă al doilea nivel.

Pe scurt, învățămintele islamice cu privire la păcate sunt următoarele: niciun păcat nu poate fi prea mare pentru a nu obține Iertarea lui Allah. Ca atare, nimeni nu trebuie să se gândească că a comis un păcat care nu poate fi cuprins de Îndurarea lui Allah. Există două lucruri, care sunt mult mai mari decât păcatul propriu-zis:

1. Să fie inconștient și nepăsător în ceea ce privește păcatele.
2. Să creadă că acel păcat este de neiertat.

Să fii inconștient și nepăsător de păcate este cel mai mare păcat. Să crezi că un păcat anume nu poate fi iertat de Allah este egal cu pierderea speranței în Allah. Potrivit spuselor Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), Îndurarea și Mila lui Allah asupra oamenilor este mult mai mare decât îndurarea și mila unei mame pentru copilul ei nou-născut.

Versetul coranic prezintă foarte frumos îndurarea lui Allah: „Spune: ‹‹O, voi robii Mei, care aţi întrecut măsura în defavoarea voastră, nu deznădăjduiţi în privinţa îndurării lui Allah!›› Allah iartă toate păcatele. El este Iertător, Îndurător [Al‑Ghafur, Ar‑Rahim].” (Zumer 39: 53)

Condiția iertării păcatului este sinceritatea. Intenția și hotărârea de a nu se mai întoarce la săvârșirea acelui păcat constituie temelia iertării acelui păcat.

Conceptul de spovedanie practicat în Creștinism nu există în Islam. În Islam, nu există nici preoți și nici biserici care să supravegheze sau să administreze aceste procedee. În consecință, nu există procedura de „confesiune” în fața altei persoane, pentru că în Islam nu există vreun mijloc sau mijlocitor care să intermedieze între om și Creatorul său. Nicio biserică, niciun preot și niciun cleric nu este calificat să ierte păcatele oamenilor, căci numai Allah, Creatorul lor, are dreptul să facă acest lucru.

Singurul mod prin care cineva poate fi iertat în Islam, este căința sinceră adresată direct lui Allah.

Jocul de noroc este unul dintre viciile interzise în mod categoric de Islam (Baqara 2: 219). Termenul arab pentru pariuri – meysir – înseamnă „un câștig ușor”.

Jocurile de noroc au fost interzise din aceleași motive pentru care a fost interzisă și dobânda. Jocurile de noroc reprezintă lipsă de respect față de munca omului. Asemenea dobânzii, și jocurile de noroc sunt considerate un atac la adresa societății din partea unor membri ai ei, pentru că aceștia cauzează decăderea morală și corupția acesteia. Jocurile de noroc constituie sursa numeroaselor probleme din societate, precum: destrămarea familiilor, sclavia nevăzută, dependența și chiar crima. Orice fel de joc de noroc reprezintă o insultă la adresa muncii și a celor care muncesc. Din acest motiv, jocul de noroc poate fi considerat o amenințare morală la adresa celor care muncesc și apreciază munca.

În limbajul coranic, tot ceea ce omul posedă, se consideră ca fiind proprietatea lui Allah. De exemplu, Coranul consideră Kaaba, locul binecuvântat încredințat oamenilor, ca fiind „Casa lui Allah” (beytullah), pământul încredințat oamenilor ca fiind „Pământul lui Allah” (ardullah), cămila care a fost încredințată unui grup de oameni din trecut, ca fiind „Cămila lui Allah” (naqatallah).

Același limbaj califică orice violare a drepturilor umane ca fiind o violare a drepturilor lui Allah. De aceea, Coranul consideră dobânda, care este un atac împotriva muncii membrilor societății, ca fiind o declarație de război împotriva lui Allah.

Dobânda pentru banii împrumutați este considerată o violare a drepturilor umanității pentru că orice proces sau operațiune bazată pe interes determină exploatarea și subminează munca. Mai mult, dobânda devalorizează munca onestă a oamenilor în ochii celorlalți și mărește statutul banilor. Ca urmare, preocuparea de a dobândi câștig va trece în fața milei și a compasiunii. Într-o astfel de situație, dorința de a strânge cât mai multă avere trece în fața muncii și a producției, ceea ce constituie o pierdere colectivă a umanității.

Interzicerea dobânzii are ca scop stoparea dorințelor oamenilor „de a colecta cât mai mult”. Coranul ne prezintă în ce loc crunt din Iad va fi condus omul din cauza dorinței de înmulțire a averii, prin următoarele versete atât de relevante:

„Vă abate goana după înmulţire. Până când veţi vizita mormintele. Nu! Voi veţi şti curând! Şi încă o dată: Nu! Voi veţi şti curând! Nu! Dacă aţi şti cu siguranţă! Voi veţi vedea Iadul! Încă o dată: Îl veţi vedea, cu siguranţă! Apoi veţi fi întrebaţi, în Ziua aceea, despre plăceri!” (Tekkasur 102: 1-8).

Dobânda este câștigul obținut din bani fără ca ei să fie munciți. Islamul interzice dobânda și poruncește să fie plătită dania (zekat).

Dobânda este luarea fără a da ceva în schimb, în timp ce dania este dăruirea fără a lua ceva în schimb. Dobânda deteriorează situația financiară a creditorului și o consolidează pe cea a celor bogați, în timp ce dania le îmbunătățește situația financiară a săracilor. Dobânda reprezintă exploatarea muncii unui individ, în timp ce dania (zekatul) reprezintă împărțirea unei bucăți de pâine cu ceilalți. Dobânda crește cantitatea proprietății, dar îi distruge calitatea. „Răsplata” dobânzii este pedeapsa din Ziua Judecății, în timp răsplata daniei este recompensa din Ziua de Apoi (Rum 30: 39).

Dobânda a fost interzisă pentru a încuraja creativitatea, munca și producția și pentru a stopa exploatarea muncii și a unor câștiguri nedrepte.

Coranul folosește doar în cazul descrierii interzicerii dobânzii un limbaj atât de sever   considerând-o un „război declanșat față de Allah și Profetul Său” (Baqara 2: 279)

Bârfa este să vorbești pe la spate despre o persoană ceea ce nu poți să-i spui în față.

Coranul interzice în mod expres bârfa, poruncind musulmanilor: „Nu vă iscodiţi şi nu vă ponegriţi unii pe alţii! Oare voieşte vreunul dintre voi să mănânce carnea fratelui său mort?” (Hujurat 49: 12).

Cu alte cuvinte, bârfa este considerată „un canibalism moral”. Mâncarea cărnii unui om mort sau a unui cadavru putrezit îi va face rău numai consumatorului, nu și celui care este consumat. Prin urmare, bârfa îi aduce daune doar bârfitorului, nu și celui despre care se bârfește. Bârfa afectează negativ două dimensiuni:

1. Deteriorează relația dintre om și om; distruge relațiile dintre oameni și subminează încrederea care constituie temelia relațiilor.
2. Deteriorează relația dintre Allah și om; bârfa are loc numai atunci când cel despre care se bârfește nu este prezent, însă chiar dacă acel om nu poate auzi ceea ce se vorbește despre el, Allah este Cel Care Știe și Aude Totul.

Calomnia este să pretinzi că un individ a făcut un rău sau un păcat în timp ce acesta este nevinovat. Calomnia periclitează demnitatea, onoarea și respectul individului. Totuși calomnia nu este doar un atac asupra persoanei în cauză, ba din contră, este și un atac asupra colectivității care conduce la descreșterea coeficientului de siguranță în societate. Coranul consideră acest atac atât un păcat cât și o crimă care trebuie pedepsite (Nur 24: 4). Iar în ceea ce privește pedeapsa celui care calomniază, acesta va fi lipsit de Mila lui Allah în Ziua Judecății (Nur 24: 23).