Musulmanii consideră Coranul ca fiind Cuvântul lui Allah. Acest fapt este un principiu al crezului. La baza acestui crez stă „încrederea”, echivalentul termenului „crez” din punct de vedere al moralității. Musulmanii cred că profetul Muhammed nu poate minți în numele lui Allah. Iar drept dovadă, ei arată modul lui de viața exemplar și detaliile acesteia pe care toți le cunosc. De îndată ce a primit revelația, sursa modului lui de viață uimitoare a devenit Coranul. În modul lui de viață nu poate fi vorba de ipocrizie și minciună. Căci până și inamicii lui l-au numit El-Emin (Cel de încredere). Este evident că mărturia cea mai de încredere în legătură cu o persoană este cea făcută de inamicii lui.

De asemenea, o altă dovadă din Coran asupra faptului că Profetul este de încredere este că în Coran se pomenește despre greșeala lui, ba chiar sunt versete  care-l mustră. Profetul a fost blamat foarte aspru atunci când, vrând să-i cheme la Islam pe magnații din Mekka, l-a neglijat pe un orb care venise la el pentru a-i adresa o întrebare. (Abese 80: 3-4). Iar atunci când fățarnicii i-au cerut permisiunea Profetului de a nu lua parte la luptă și el le-a permis, Allah l-a blamat spunându-i: „Allah să te ierte, cum de le-ai permis?” (Teube 9: 43). Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a mai fost blamat atunci când a ezitat să ia partea unui evreu care avea dreptate într-o dispută cu un musulman (Nisa 4: 105-107). De asemenea a fost avertizat atunci când a împlinit rugăciunea de înmormântare pentru fățarnici și atunci când n-a vrut să se audă despre două situații, care mai apoi au fost făcute publice de către revelație (Ahzab 33: 37; Tahrim 66: 1).

O altă dovadă a faptului că sursa Coranului este divină este aceea că în Coran nu sunt menționate persoane importante, evenimente și suferințe din viața personală a profetului Muhammed. În timp ce mama profetului Iisus este amintită în Coran printr-o sură întreagă, mama profetului Muhammed nu este menționată nici măcar printr-un verset. De asemenea, Coranul nu pomenește nimic despre soția lui, Hatigea, despre unchiul său protector, Ebu Talib, despre fiul său, Ibrahim și despre ceilalți copii ai săi, cu toate că aceste persoane au fost foarte apropiate și dragi sufletului său. Și exemplele de acest gen pot continua.

O altă dovadă a faptului că sursa Coranului este divină este aceea că acest Coran conține detalii despre Univers pe care profetul Muhammed nu avea cum să le cunoască. De pildă ne spune despre expansiunea constantă a universului (Zariyat 51: 47), despre faptul că cerurile și pământul s-au despărțit după ce, la început, au fost unite, despre faptul că toate cele existente au fost create din apă (Enbiya 21: 30), că Pământul seamănă cu un ou (Șems 91: 6), că plantele sunt polenizate de către vânt (Hijr 15: 22) și că sistemul de nori aduce ploaia (Ibrahim 14: 18). Acestea sunt doar câteva exemple. Mai mult, Coranul ne dă detalii despre profeții anteriori și ne prezice evenimente viitoare, precum înfrângerea Imperiului Roman într-un timp foarte scurt în fața Imperiului Persan (Rum 30: 2-5).

O altă dovadă este mărturia istoriei asupra faptului că o mână de oameni educați de Coran au realizat una dintre cele mai semnificative mișcări ale credinței care a fost văzută în evoluția omenirii. La numai câteva secole după moartea Profetului, hotarele geografice ale celor care au acceptat chemarea lui s-au extins din Vest, de la Peninsula Iberică, și până în Est, în Indonezia, din Sud, de la Ceylon și Somalia până în Nord, în Caucaz și Siberia. Revelația coranică constituie motivul principal al rămânerii Islamului în istorie și al cuceririi minților și inimilor oamenilor. Din această perspectivă, unul dintre argumentele uluitoare, valabile pentru toată lumea până în Ziua Judecății, a faptului că Nobilul Coran este o revelație, îl reprezintă impactul pe care îl are asupra oamenilor. Iar acest impact este direct proporțional cu crezul. Astfel, cu cât crezul în Coran al unei persoane crește, cu atât crește și impactul Coranului asupra lui.