Dobânda însemnă a lua fără a returna ceva în schimb, în timp ce caritatea înseamnă a dărui fără a lua ceva în schimb. Dobânda înseamnă ca bogații să trăiască pe seama unor bani luați pe nedrept de la ceilalți, în schimb caritatea înseamnă ca bogații să-și împartă averile cu cei săraci.

Caritatea obligatorie pe care fiecare musulman trebuie s-o plătească se numește danie. Coranul stabilește o proporționalitate inversă între porunca daniei și interzicerea dobânzii. Căci un sistem economic care interzice dobânda nu ar putea să ajungă la o economie justă fără a considera dania obligatorie. Așa cum interzicerea dobânzii reprezintă negarea din la ilahe – „nu există dumnezeu” din mărturisirea unicității, porunca daniei reprezintă afirmația illaAllah – „în afară de Allah” din aceeași mărturisire. De aceea, cele două nu pot exista una fără cealaltă.

Cel care nu poate face acte de caritate atunci când are o situație financiară grea, nu va putea să facă nici atunci când are o situație financiară foarte bună. Coranul menționează interzicerea dobânzii și porunca daniei laolaltă (Rum 30: 38-39), iar mesajul aici este unul clar: atunci când intri în posesia unei averi străduiește-te să-ți mărești averea nu cantitativ, prin dobândă, ci calitativ, prin caritate și danie. Pentru că termenul din limba arabă riba (dobândă) care înseamnă „creștere”, duce la creșterea averii, însă îi ucide spiritul, adică o lipsește de binecuvântare (barakat). Averea „vie” își cară proprietarul pe spinare, în timp ce averea „moartă” este cărată pe spinare de către proprietar. Contrar dobânzii, dania face să crească binecuvântarea averii, chiar dacă aparent aceasta este în scădere.