Modul de înțelegere al conceptului de caritate se poate realiza urmărind statutul pe care l-a stabilit revelația, averii. Acest concept se bazează pe crezul în unicitatea lui Allah. Coranul dă în mod repetat un răspuns explicit la întrebarea „Cui aparține de fapt averea?” prin „Toate averile din această lume aparțin lui Allah.” Ei bine, oamenii nu au dreptul de a poseda din acea avere? Într-adevăr, oamenii au acest drept. Totuși, averea pe care o posedă oamenii, este un instrument temporar/amanet din mâinile lor, dat de Allah, adevăratul Proprietar al ei. Pentru că oamenii au fost creați în această lume, nu pentru a poseda, ci pentru a le fi martori. Omul trebuie să-și facă din avere un martor al credinței lui. Ca urmare, averea trebuie privită precum un instrument temporar/amanet și nu precum o posesie.

În legătură cu averea, Coranul elimină două extremități. Unul dintre ele este capitalismul bazat pe conceptul de „proprietate absolută”, în timp ce a doua extremitate este „asceza financiară” care consideră orice avere omenească ca fiind un păcat. Comunismul a tratat averea nu ca o proprietate individuală, ci ca o proprietate colectivă. Din această perspectivă, atât comunismul cât și capitalismul împărtășesc aceeași părere asupra averii: nu este un instrument temporar, ci o proprietate a posesorului ei. Discuția cu privire la individualitatea sau colectivitatea averii ține de detalii și ca atare, nu schimbă fondul.

Coranul respinge de asemenea doctrina unor învățături mistice potrivit cărora viața și ceea ce este lumesc sunt considerate „păcate”, „impurități” etc. Coranul îi învață pe credincioși următoarea rugă, ce echilibrează abordarea cu privire la avere:

„Doamne, dă‑ne nouă bunătate în această lume şi dă-ne nouă bunătate în Lumea de Apoi!” (Baqara 2: 201)

Ca și în cazul daniei, Coranul oferă o justificare motivată pentru toate tipurile de porunci și recomandări în ceea ce privește împărțirea averii cu ceilalți: „…pentru ca să nu se schimbe doar între cei bogaţi dintre voi.” (Hașr 59: 7)