Nu profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a instituit îndeplinirea rugăciunii. În Coran se vorbește despre „rugăciunile profeților de dinainte.” Un argument al acestui fapt îl constituie semnificația termenului salat, care reprezintă „rugă, servitudine”. Fără îndoială că aceia care îndeplineau rugăciunea existau încă de la începuturile omenirii. De altfel, în Coran există indicații asupra unor aspecte și poziții ale rugăciunii (salat), pe care Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a arătat companionilor săi și care au fost văzute și la alți profeți de dinaintea lui.
Rugăciunea este un act de adorare care a fost poruncit și urmașilor revelațiilor anterioare (Bayyine 98: 5).
Tuturor profeților li s-a poruncit îndeplinirea rugăciunii (Anbiya 21: 73).
Profetul Ismail i-a poruncit poporului său îndeplinirea rugăciunii (Maryam 19: 55).
Îndeplinirea rugăciunii este unul dintre cele cinci legăminte făcute de Fiii lui Israel (Baqara 2: 83).
Profetului Moise i s-a poruncit împlinirea rugăciunii imediat după mărturisirea credinței monoteiste (Taha 20: 14).
Profetul Luqman și-a sfătuit fiul să împlinească rugăciunea (Luqman 31: 17).
Unul dintre cele două canoane date lui Iisus, fiul Mariei, a fost împlinirea rugăciunii (Maryam 19: 31).

Aceste informații pe care ni le transmite Coranul, le putem vedea și în unele Evanghelii. De exemplu, potrivit Evangheliei lui Marcu, în ultima lui noapte, Iisus, fiul Mariei, acompaniat de Petru, Luca și Ioan, după ce au mers o bucată de drum „s-au oprit și au împlinit rugi cu fața la pământ” (Marcu 14: 32-35). Descrierea lui Marcu prin „s-a rugat prosternându-se la pământ” nu este altceva decât rugăciunea ordonată în Coran. Această poziție este de fapt poziția de prosternare (sejde) a musulmanilor care constituie punctul maxim al rugăciunii lor.

Da. Coranul face o chemare specială evreilor și creștinilor. Această chemare nu semnifică părăsirea unei convingeri și îmbrățișarea alteia, ba din contră, Coranul le cere evreilor să urmeze învățăturile lui Moise și creștinilor să urmeze învățăturile lui Iisus. Căci conform Coranului, atât Moise cât și Iisus sunt profeții Islamului care au chemat la monoteism și au oprit de la politeism. Chemarea Coranului reprezintă monoteismul, care de fapt este „chemarea comună” a tuturor profeților:

„Spune: O, voi oameni ai Scripturii, veniţi la un cuvânt comun între noi şi voi: să nu‑L adorăm decât pe Allah, să nu‑L asociem cu nimic, să nu ne luăm unii pe alţii drept dumnezei, în afară de Allah. Apoi dacă ei vor întoarce spatele, spuneţi‑[le]: Mărturisiţi [cel puţin] că noi suntem supuşi!”. (Ali Imran 3: 64)

Coranul le dă evreilor și creștinilor un statut aparte. Acesta este un statut special pe care Coranul l-a recunoscut pentru urmașii revelațiilor anterioare pe care i-a denumit „Oamenii Cărții”.

Coranul le-a dat evreilor și creștinilor ceea ce nu le-a dat politeiștilor arabi din acele timpuri. De asemenea, Coranul afirmă că mâncarea lor (în special animalele sacrificate cu excepția porcului) și căsătoria cu femeile lor este permisă. (Maide 5: 5) Aceste privilegii arată că acest Coran a ridicat statutul de „Oameni ai Cărții” pe care l-a conferit evreilor și creștinilor, la dimensiunea juridică.

„Cheamă la calea Domnului tău cu înţelepciune şi bună îndemnare şi discută cu ei cum e mai frumos! Domnul tău este mai bine ştiutor al acelora care s‑au abătut de la calea Sa şi El este mai bine ştiutor al celor care sunt bine călăuziţi.” (Nahl 16: 125)

„Şi cine spune vorbe mai frumoase decât acela care cheamă la Allah, săvârşeşte faptă bună şi zice: „Eu sunt dintre musulmani”? Nu este fapta cea bună deopotrivă cu fapta cea rea. Respinge [fapta cea rea] cu cea care este mai bună şi iată‑l pe acela care a fost între tine şi el duşmănie ca şi cum ar fi un prieten apropiat.” (Fussilet 41: 33-34)

„Şi nu vă cer pentru aceasta nici o răsplată, căci răsplata mea Îi revine Domnului lumilor.” (Șuara 26: 109)

„Şi nu poţi tu să fii călăuzitorul celor orbi, [scoţându‑i] din rătăcirea lor. Tu nu‑i vei putea face să audă decât pe aceia care cred în versetele Noastre şi care sunt supuşi lui Allah [musulmani].” (Neml 27: 81)

„Şi cine spune vorbe mai frumoase decât acela care cheamă la Allah, săvârşeşte faptă bună şi zice: Eu sunt dintre musulmani?” (Fussilet 41: 33)

„Şi aceia cărora le‑am dat Noi deja cartea se bucură pentru ceea ce ţi s‑a pogorât. Însă unele cete tăgăduiesc o parte din ea. Spune: Mi s‑a poruncit să‑L ador pe Allah şi să nu‑I fac Lui asociaţi. Eu la El chem [oamenii] şi la El este întoarcerea mea!” (Rad 13: 36)

„Doamne! Noi am auzit un vestitor chemând la credinţă: Credeţi în Domnul vostru! Şi am crezut. Doamne, iartă‑ne nouă păcatele noastre, şterge faptele noastre rele şi ia‑ne sufletele împreună cu cei evlavioşi!” (Ali Imran 3: 193)

„Pentru a face să se adeverească Adevărul şi să curme neadevărul, cu toate că nelegiuiţii se împotriveau.” (Enfal 8: 24)

„Şi dacă, după aceea, ei întorc spatele, spune: Eu v‑am vestit vouă cu toată dreptatea, însă eu nu ştiu dacă este aproape ori este departe ceea ce vi s‑a promis.” (Enbiya 21: 109)

Nu există. Misionarismul reprezintă organizările care au loc sub umbrela bisericii. Pentru că în Islam biserica nu există în mod instituțional, nu există nici misionarismul.

În Islam există chemarea. Între chemare și misionarism există o deosebire de fond. În Islam, oamenii sunt chemați la Allah și la crezul în El: „Şi cine spune vorbe mai frumoase decât acela care cheamă la Allah, săvârşeşte faptă bună şi zice: „Eu sunt dintre musulmani”?” (Fussilet 41: 33) Însă misionarismul cheamă la biserică. În acest sens, Pavel a spus că „biserica este salvarea”. Coranul nu consideră apartenența la comunitatea musulmană, de una singură, ca fiind o garanție pentru salvare. Ba din contră, într-un verset se menționează despre musulmanii, evreii, creștinii, cât și despre sabeenii care-l urmează pe profetul Yahya, următoarele:

„Cei care au crezut în [acest mesaj], precum şi aceia dintre cei care s‑au iudaizat, dintre creştinii şi Sabeenii care au crezut în Allah şi în Ziua de Apoi şi au făcut bine, vor avea răsplata lor de la Domnul lor. Ei nu se vor îngrijora cu privire la viitor și nici nu se vor mâhni din cauza trecutului.” (Baqara 2: 62)

Într-un alt verset asemănător se spune:

„Cei care cred (în acest mesaj), cei care s‑au iudaizat, Sabeenii şi creştinii, aceia dintre ei care vor crede în Allah şi în Ziua de Apoi şi vor săvârşi fapte bune, nu se vor îngrijora cu privire la viitor și nici nu se vor mâhni din cauza trecutului.” (Maide 5: 69)

Coranul a numit binele comun acceptat – maruf, iar răul comun acceptat – munker. Acest bine și rău comun acceptate au fost astfel considerate de către omenire indiferent de timp și spațiu. Revelația nu le cere drept-credincioșilor să urmeze doar binele comun ci, în același timp, le cere să să se străduiască să facă ca acesta să fie dominant în societatea în care trăiesc. De asemenea, nu le cere doar să se îndepărteze de răul comun ci, în același timp, le cere să-i ferească și pe alții de acesta. Unele dintre versetele în care se reflectă acest fapt:

„Însă dacă ei se căiesc şi împlinesc Rugăciunea [As‑Salat] şi achită Dania [Az‑Zakat], atunci ei sunt fraţii voştri întru religie. Iar Noi facem limpezi semnele pentru un neam care ştie”. (Tewbe 9: 11)

„Sunteţi cea mai bună comunitate care s‑a ivit pentru oameni. Voi porunciţi ceea ce este drept şi opriţi ceea ce este nedrept şi credeţi în Allah. Dacă oamenii Scripturii ar fi crezut ar fi fost bine pentru ei. Printre ei sunt şi credincioşi, dar cei mai mulţi dintre ei sunt nelegiuiţi”. (Ali Imran 3: 110)

„Ei cred în Allah şi în Ziua de Apoi, poruncesc ceea ce este drept şi opresc de la ceea ce este nedrept şi se grăbesc la faptele bune; aceştia sunt printre cei cucernici. Şi binele pe care ei îl fac nu poate fi tăgăduit, căci Allah îi ştie bine pe cei cuvioşi.” (Ali Imran 3: 114-115)

„Bărbaţii făţarnici şi muierile făţarnice sunt ei unul la fel ca altul. Ei poruncesc ceea ce este oprit şi opresc de la ceea ce este bun și drept şi nu-și mișcă mâinile [pentru bine]. L‑au uitat pe Allah şi i‑a uitat şi El pe ei. Făţarnicii sunt ei cei ieşiţi din drum.” (Tewbe 9: 67)

„Drept-credincioşii şi drept-credincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea [As‑Salat], aduc Dania [Az‑Zakat] şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este Puternic [şi] Înţelept [‘Aziz, Hakim]”. (Tewbe 9: 71)

Nu, nu este.

În timp ce în versetul 78 al capitolul Hajj (sura 22) se poruncește jihad-ul indiferent de timp și loc, în versetul 39 al aceluiași capitol se spune că s-a dat doar permisiunea pentru luptă.

Jihad-ul nu se poate restrânge la luptă doar datorită faptului că acest termen  nu a fost folosit în versetele din perioada mekkană cu sensul de luptă, ci și datorită versetelor revelate în perioada medenită. Și ca exemplu putem da un verset: „O, Profetule! Luptă împotriva necredincioşilor şi a făţarnicilor şi fii neînduplecat cu ei! Sălaşul lor va fi Gheena şi ce rea soartă! (Tahrim 66: 9)

Așa cum se poate observa, în acest verset se poruncește să se facă jihad nu numai împotriva necredincioșilor, ci și a fățarnicilor. De altfel se știe foarte bine că în Medina, Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu a proclamat nicio luptă împotriva celor fățarnici. Pe lângă faptul că   n-a fost vorba de luptă, Profetul a fost blamat, ba chiar a fost avertizat dur de Domnul lui din cauză că i-a băgat prea mult în seamă pe conducătorii fățarnicilor. (Tewbe 9: 84)

Jihad-ul semnifică depunerea efortului maxim, fie el fizic sau psihic. Termenul jihad coranic nu poate fi cel de „război sfânt”. Căci acest sens nu este cel pe care l-a dat Coranul acestui termen. De altfel, în Coran paralel cu termenul jihad este menționat și termenul „război” (qital). Mai mult, în versetul în care se permite lupta (Hajj 22: 39), ba chiar în care lupta este considerată o responsabilitate asupra drept-credincioșilor în unele situații absolut necesare, nu este folosit termenul jihad, ci este folosit termenul qital.

Jihad-ul semnifică efortul extraordinar pe care omul îl depune de dragul cauzei lui Allah. Versetul în care se dă porunca „Fă împotriva lor un jihad mare!” a fost revelat în perioada mekkană, în care nu a avut loc nicio luptă și în care nu s-a permis nici măcar dreptul de autoapărare la atacurile inamicilor, cu toate că viața dreptcredincioșilor era în pericol. „Nu te mai supune în fața necredincioșilor și fă  jihad printr-o străduință (jihad) mare împotriva lor (cu revelația)!” (Furqan 25: 52) Este extrem de important de subliniat că în acest verset, lucrul folosit atunci când ne cere să facem jihad, nu este arma ci este „cuvântul”, mai précis „cuvântul divin”.

Conform Coranului, apartenența la alte religii nu reprezintă un motiv pentru legitimitatea luptei. Ba din contră, Coranul subliniază că lupta este permisă în cazul în care ești atacat sau invadat. (Baqara 2: 190; Mumtehine 60: 8-9). Dacă Allah ar fi voit ca toată lumea de pe fața pământului să fie musulmană, putea face acest lucru. „Şi de-ar fi voit Domnul tău, toţi cei de pe pământ ar fi crezut laolaltă! Şi oare tu îi sileşti pe oameni ca să fie credincioşi?” (Yunus 10: 99) Allah a lăsat ca oamenii să aibă libertatea de a crede sau nu. (Kehf 18: 29) Coranul în loc să-i forțeze la credință, i-a invitat la credință, prin intermediul Profeților și cărților lor. (Ali Imran 3: 110) Scopul luptei legitime nu este de a nu mai lăsa să rămână pe fața pământului niciun nemusulman. Conform Coranului, scopul luptei legitime este de a ridica presiunea de pe crez (fitne). (Baqara 2: 193)

De asemenea și lupta interioară, pe care o dă omul împotriva propriilor instincte și propriului ego coruptibil, este considerat tot o formă a jihad-ului.

Obiectivul sacrificării este conștientizarea responsabilităților:

„Nu vor ajunge la Allah carnea şi sângele lor, ci va ajunge la El conștientizarea voastră a responsabilități (taqwa).” (Haj 22: 37)

Știind că sacrificiul este un animal, cum trebuie să se înțeleagă ajungerea „taqwa” de la noi la Allah?

Așa cum vietățile au spirit, așa și acțiunile făcute de oameni au un „spirit”. Spiritul acțiunilor este conștiința. În situația în care carnea și sângele sacrificiilor nu ajung la Allah, „taqwa” care se înalță de la rob la Allah, nu este altceva decât conștiința propriu-zisă.