Conform Coranului, istoria sacrificării are aceeași vechime ca omenirea.

„Şi pentru fiecare comunitate am rânduit Noi o ofrandă.” (Haj 22: 34)

Coranul numește milosteniile oferite lui Allah de cei doi fii ai lui Adam „kurban” a cărui semnificație este apropierea simbolică de Allah (Maide 5: 27). Căci aceștia, atunci când au renunțat la ceea ce au produs prin munca lor pentru Allah, au urmărit să se apropie de El. În timp ce Habil i-a oferit lui Allah cea mai valoroasă dintre ele, Kabil I-a oferit cea mai lipsită de valoare posesiune a sa. Acest lucru arată că Habil Îl iubea cel mai mult pe Allah, iar Kabil își iubea cel mai mult averea. Mai mult, datorită faptului că Habil a fost conștient că tot ceea ce deține este trecător, el a posedat averea în adevăratul sens, însă Kabil din cauză că a considerat amanetul o posesie, a intrat sub controlul averii. Ca urmare, pentru că Habil era posesorul averii, a reușit să ofere, iar Kabil pentru că era sclavul acesteia, nu a reușit să ofere.

Allah a voit prin legiferarea acestui ritual să pună sfârșit tradiției de sacrificare a oamenilor, tradiție ce era practicată în culturile antice. Allah transmite acest mesaj prin intermediul profetului Ibrahim: sacrificarea se realizează prin jertfirea animalelor. Căci Allah a creat animalele în serviciul omului, iar acesta este motivul existenței acestora. În ceea ce privește omul, el nu poate fi un „kurban” decât atunci când își dedică viața pentru servirea lui Allah.

Toate tipurile de ritualuri de adorare ce au fost cerute în Cartea lui Allah de la oameni, se consideră,  astfel, câte un sacrificiu (kurban). Din acest motiv, Profetul a spus că rugăciunea este un sacrificiu. (Ibn Hanbel, Musned, 14746). Nu numai rugăciunea este considerată un sacrificiu, ci și dania, postul, pelerinajul, fiecare ritual de adorare cu care ne apropiem de Allah, chiar și fiecare faptă bună care ne apropie de Allah.

În timpul Pelerinajul de Adio, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) s-a dus în locul unde urma să sacrifice și a tăiat cu mâna lui 63 de animale. Probabil că a făcut acest lucru ca semn de mulțumire pentru fiecare an de viață pe care Allah i l-a dăruit. A mâncat din carnea sacrificiilor și a băut din ciorba preparată din carnea lor. Prin această atitudine, Profetul a respins conceptul de sacrificiu din perioada preislamică. (Maide 5: 103) Cei din perioada ignorantă, care au scos la iveală idoli falși, mai întâi au proclamat o cămilă ca fiind cămila lui Allah și mai apoi au lăsat-o pieirii, nedându-i apă și mâncare. Procedând astfel, ei au moștenit mintea neamului lui Semud care a fost nimicit.

Sacrificarea (kurban) semnifică jertfirea în numele lui Allah a anumitor animale a căror rasă se înmulțește în urma eforturilor umane, de către drept-credincioșii a căror situație materială le permite și împărțirea cărnii, celor nevoiași, în conformitate cu practica profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

Este semnificativ faptul că sacrificarea trebuie făcută numai din proprietățile fizice. Mesajul transmis este clar – a opri lucrurile lumești pe care Allah le-a dăruit omului să intre între om și Domnul său.

Sacrificiul nu este pentru a folosi cele lumești pe care ți le-a dăruit Domnul tău pentru a te îndepărta de El, ci reprezintă un exercițiu de apropiere de El.

Sacrificiul constituie în fond învățătura: „O, omule! Nu te atașa atât de mult de această viață!” Aceasta indică către prima parte din dilema „A fi posesorul averii sau a aparține averii?” Căci omul nu va da nicio parte din averea sa, atunci când nu o va considera un instrument temporar sau un amanet divin, considerând-o mai degrabă o posesie. Omul nu poate fi posesorul a ceea ce nu poate dărui, ci este posesorul a ceea ce poate dărui.

Înțelepciunea sacrificiului constă în a arăta respect față de „ierarhia existenței” (meratibul wujud). Atunci când Coranul pomenește de sacrificiu, subliniază și faptul că animalele au fost create de Allah pentru a-i folosi omului (teshir). (Haj 22: 36-37)

Aceasta are următoarea semnificație: în „ierarhia existenței”, omul este superior animalelor. În societățile antice așa cum a fost și în cultura Apisă din Egiptul Antic, au avut loc multe astfel de situații în care oamenii, inversând ierarhia, au venerat animalele. Divinitatea a creat toate făpturile pentru om, iar pe om l-a creat pentru El însuși. Sacrificiul, ce îi conferă omului un statut de excepție în ierarhia existenței, reprezintă mulțumirea omului față de Allah.

Omul atrage probleme ori de câte ori aduce vreo alterare acestei „ierarhii a existenței”. La temelia tuturor rătăcirilor care conduc la ivirea de divinități false, se află nerespectarea „ierarhiei existenței”.

În concluzie, prin ritualul de sacrificare a animalelor, musulmanul, nu numai că îndeplinește o îndatorire, ci conștientizează propria valoare și statutul de excepție în comparație cu al celorlalte vietăți.

Întreaga umanitate este invitată să viziteze Kaaba:

„Este o datorie a oamenilor faţă de Allah [să împlinească] Pelerinajul la această Casă, dacă au mijloacele pentru aceasta”. (Ali Imran 2: 97)

Porunca dată Profetului Ibrahim sună astfel:

„Şi cheamă‑i pe oameni la Pelerinaj…” (Haj 22: 27)

În același timp chemarea la pelerinaj semnifică și chemarea la supunerea fermă și necondiționată lui Allah. Aceia care răspund cu sinceritate la chemarea Lui și se grăbesc spre El prin „Allahumme Lebbeyk!” (Răspund la chemarea Ta, o, Allah!) merită titlul de musulmani.

Kaaba – qibla este direcția spre care musulmanii se îndreptă pentru a-și îndeplini rugăciunea, oriunde s-ar afla pe Pământ (Baqara 2: 144) și simbolizează conștientizarea musulmanilor cu privire la loc și spațiu.

Potrivit Coranului, Kaaba este „prima casă” construită de oameni pe suprafața Pământului (Ali Imran 3: 96). Allah și-a atribuit prima încercare a omului de ridicare a unei construcții și a numit-o Beytullah (Casa lui Allah). De aceea, împlinirea pelerinajului nu înseamnă doar o călătorie peste hotare, ci reprezintă călătoria la prima casă a omenirii.

Aceasta este o construcție simplă și nepretențioasă din punct de vedere arhitectural. Minunăția Kaabei constă însăși în modestia ei. Deosebirea Kaabei se înțelege mai bine atunci când este comparată cu piramidele și ziguratele construite de faraoni și Nimrod în trecut, care au pretins că edificiile lor sunt „cele mai înalte, cele mai mărețe.”

Kaaba, care a fost reconstruită pe fundațiile ei vechi de către Profetul Ibrahim și fiul lui – Ismail, ne transmite următorul mesaj: „Oricât s-ar strădui fiii lui Adam să-L adore fără de cusur pe Allah,  nu vor putea reuși. De aceea, ei trebuie să-și accepte incapacitatea de-L adora pe El așa cum trebuie.”

Kaaba a fost distrusă, reconstruită și renovată din diferite motive, de mai multe ori de-a lungul istoriei. Printre cele câteva elemente care au rămas de pe vremea Profetului Ibrahim este Piatra Neagră (Hagerul-Eswed) care este situată în colțul Kaabei. Această piatră reprezintă punctul de început al perindării împrejurul Kaabei, atât în cazul hajj-ului (pelerinajului obligatoriu), cât și în cazul umrei (pelerinajul benevol). Salutarea și sărutarea acestei pietre de către Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) semnifică sărutarea mâinii profetului Ibrahim și mulțumirea pentru munca depusă de el pentru construirea Kaabei.

Kaaba nu se situează pe locul cel mai înalt din Mekka, din contră a fost construită pe locul cel mai de jos, din pietre și lemne; este o construcție simplă, fără ornamente. În timp ce în trecut interiorul Kaabei era folosit pentru împlinirea rugăciunii, în prezent rugăciunile se împlinesc în afara ei.

Kaaba înmoaie sufletele și previne împietrirea lor. De fapt, arhitectura ei ne amintește de o inimă. Forma originală a Kaabei nu era precum un cub, așa cum este acum. În perioada profetului Ibrahim, fundația ei o includea pe cea curentă și peretele oval aflat în aproprierea sa. Însă, în perioada anterioară revelației profetului Muhammed, peretele oval a fost lăsat în afara construcției din pricina lipsei de materiale.  În cazul în care fundația actuală împreună cu peretele în formă ovală sunt văzute de sus, acestea au forma unei inimi.

Kaaba este inima Pământului, iar inima omului este Kaaba. Unul dintre mesajele transmise de perindarea împrejurul Kaabei este că fiecare persoană ar trebuie să perindeze permanent în jurul unei „Kaabe”,  care este inima lui și a celor de lângă el, prin arătarea dragostei, respectului, grijii, milosteniei, sfătuindu-i și arătându-le cum să facă fapte bune și îndepărtându-i de faptele rele.

Kaaba reprezintă modestia oamenilor înaintea lui Allah. În cultura musulmană se admite că locul unde se află Kaaba este „centrul Pământului.” Se crede că hrana spirituală a întregii lumi izvorăște de aici.

Este cunoscut faptul că Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu a împlinit pelerinajul în cei nouă ani de după emigrarea la Medina, spunând că va merge la pelerinaj în al zecelea an. Acel pelerinaj a fost singurul pelerinaj împlinit de profet și este cunoscut în istorie ca Hajj-ul Wedaa (Pelerinajul de Rămas-bun). În timp ce împlinea acel pelerinaj, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a spus companionilor săi: „Învățați de la mine ritualurile pelerinajului!”, pentru că pelerinajul se împlinea și în perioada pre-islamică. Însă, ritualurile fuseseră modificate, iar scopurile deviaseră de la cele inițiale. De aceea, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a reinstituit pelerinajul, care se îndepărtase foarte mult de cel originar.

În timpul acestui pelerinaj, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a rostit lângă muntele Arafat, în locul moscheii Namirah de astăzi, următoarea predică. Deși a vorbit în fața a zeci de mii de musulmani prezenți, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) s-a adresat întregii comunități, până în Ziua Judecății:

„O, oameni! Aşa cum considerați această lună, această zi, acest oraş ca sacre și de neatins, tot astfel să considerați viaţa şi proprietatea oricărui musulman.

O, oameni buni! Fiți cu frică de Allah în ceea ce privește atitudinea voastră față de femeile voastre. Comportați-vă cu ele ca și când ele ar fi amanetul pe care Allah vi l-a încredințat vouă. Este adevărat că aveţi anumite drepturi asupra soţiilor voastre, dar de asemenea, şi ele au anumite drepturi asupra voastră. Amintiţi-vă că v-aţi căsătorit cu ele cu îngăduinţa si permisiunea lui Allah. Dacă ele locuiesc sub acoperişul vostru atunci au dreptul să fie tratate cu respect şi să fie îngrijite. Trataţi-le cu blândeţe căci ele sunt tovarăşele voastre în viaţă şi sprijinitoarele voastre de nădejde. În mod similar și ele trebuie să vă respecte și să nu primească în casele voastre pe cei care vă displac. 

Voi lăsa după mine un singur lucru: Cartea lui Allah, dacă o veţi urma, nu vă veţi rătăci de la Calea cea Dreaptă. Veți fi întrebați de mine în Ziua de Apoi. Care va fi răspunsul vostru?”

Toți au răspuns cu o singură voce: „Suntem martori că ai transmis mesajul, ți-ai îndeplinit îndatorirea și ne-ai recomandat binele!”

Auzind acest lucru, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) și-a ridicat degetul arătător și a spus: „O, Allah! Fii martorul meu, căci am propovăduit mesajul Tău tuturor oamenilor.”

Hajj-ul (pelerinajul) este un act de adorare care se îndeplinește în anumite zile ale anului și care este format din îmbinarea unor simboluri divine având în centru perindarea în jurul Kaabei. Pelerinajul este obligatoriu pentru fiecare musulman care este apt atât fizic cât și din punct de vedere financiar.

Pelerinajul minor (benevol) se numește umra și înseamnă „construire și ridicare.” Umra este un act de adorare care este format din mai puține ritualuri decât pelerinajul și se poate îndeplini în mod voluntar în orice perioadă din timpul anului.

Atât pelerinajul cât și umra includ simboluri. Fiecare simbol este un indicator și fiecare indicator semnifică un adevăr. Valoarea simbolurilor este în funcție de adevărurile pe care le exprimă. În cele ce urmează putem enumera îmbinarea simbolurilor ce alcătuiesc pelerinajul și adevărurile pe care acestea le indică.

Ihram-ul este un veșmânt alb, fără cusături sau broderii, format din două piese, pe care bărbații trebuie să-l poarte în timpul pelerinajului în locul hainelor normale, cu scopul de a elimina orice semn al statutului financiar și al clasei sociale diferite dintre oameni. Pelerinului îi sunt interzise anumite fapte pe care în mod normal le-ar putea face. De exemplu, se interzic relațiile sexuale dintre soți, discuțiile contradictorii cu alți musulmani, chiar dacă ar fi îndreptățiți s-o facă, folosirea cosmeticelor precum parfumul care înfrumusețează trupul muritor. Căci, pelerinul în această postură face o repetiție pentru scena de adunare din Ziua de Apoi. Astfel acesta și-a pus giulgiul pe el și înainte de a se prezenta în fața lui Allah pentru judecată,  a ajuns în primul loc de adorare al omenirii pentru a-și trage propriul suflet la socoteală.

Ihram-ul simbolizează următoarele patru aspecte:

1. Abandonarea acestei lumi și a tuturor statusurilor lumești;
2. Giulgiul cu care este învelit orice mort;
3. Demnitatea umană și respectul;
4. Limitele divine pe care oamenii le respectă și pe care nu le depășesc.

Telbiya este un slogan divin pe care fiecare pelerin îl rostește cât de des poate începând cu punerea        ihram-ului: Lebbeyke Allahumme lebbeyk. Lebbeyke la şeriike leke lebbeyk. Innel hamde wen ni’amete leke wel mulk. La şeriike lek – „Răspund chemării Tale, o, Allah! Răspund chemării Tale şi mă supun poruncilor Tale, Tu nu ai partener. Răspund chemării Tale! Toată slava și lauda numai Ţie Ţi se cuvin! Bunăstarea și binecuvântarea vin numai de la Tine! A Ta este Stăpânirea, Tu eşti Cel fără egal şi nu ai parteneri!”

Telbiya reprezintă răspunsul musulmanului la chemarea divină.

Șederea pe muntele Arafat: acest lucru este un ritual obligatoriu fără de care pelerinajul nu este valabil (Baqara 2: 198). Arafat este o locație în apropierea  orașului Mekka. Șederea pe muntele Arafat, în a noua zi a lunii Dhul-Hijja, reprezintă poziția dreaptă a omului în fața lui Allah. Așa cum arată și etimologia cuvântului, Arafat înseamnă „cunoaștere aprofundată cuprinsă de simțuri” (marife). Arafat nu este o mașină de spălare spirituală a păcatelor tuturor celor care se duc acolo. Ci este un loc în care omul îl urmează pe Adam, care și-a recunoscut greșeala și s-a căit pentru ea. De asemenea este locul perfect de a-l respinge și de nu-l urma pe Satana, care a persistat asupra păcatului.

Oprirea la Maș’ar reprezintă petrecerea nopții la o locație specifică cunoscută sub numele de Muzdelifa, după coborârea de la muntele Arafat, cu scopul de a-L avea pe Allah martor la actele lui de adorare (Baqara 2: 198). Dacă Arafat simboliza „cunoașterea în profunzime plină de simțuri”, maș’ar-ul simbolizează conștiința, care semnifică distincția precisă.

Jamaraat este numele dat mai multor locații unde pelerinii aruncă simbolic pietricele în Șeitan/ Diavol. De asemenea, semnifică lupta omului împotriva lui Șeitan și a dorințelor sale interioare care au intrat sub supunerea lui. Fiecare piatră pe care credinciosul o aruncă este menită să sfărâme comportamentul rău și atitudinea necuviincioasă. Sau cu fiecare aruncare „se pun” obiceiurile rele în acele pietre și se aruncă în Șeitan și se spune: „Uite! Acestea se potrivesc mai bine ție, nu mie!”

Kurban este sacrificarea anumitor animale care îndeplinesc unele condiții, cu scopul de a le împărți carnea cu cei săraci, de dragul lui Allah. Astfel, kurban-ul reprezintă supunerea directă și necondiționată lui Allah (Baqara 2: 196). Kurban-ul din timpul pelerinajului are o importanță deosebită în ceea ce privește ritualul de adorare a sacrificării animalelor. Cei care nu sunt în timpul pelerinajului la Mekka, dar sacrifică animale acasă, sunt ca și cum participă într-un fel la ritualurile pelerinajului. La fiecare eveniment trebuie să ținem seama de: „Nu vor ajunge la Allah carnea şi sângele lor, ci va ajunge la El conștiința voastră de responsabilitate.” (Hajj 22: 37)

Tawaf este perindarea Kaabei de șapte ori, în sens contrar acelor de ceasornic. Perindarea Kaabei se poate explica ca „o semnătură” fizică,  realizată prin corp, la sfârșitul legământului dintre Allah și om; reprezintă participarea voluntară la corul universal de preamărire a lui Allah. Totul din Univers, de la creaturile minuscule, precum un atom și până la cele imense, precum galaxiile, se află într-o constantă perindare (tawaf). Electronii se învârt constant în jurul nucleului unui atom sub forma unei perindări. Dacă această perindare dintr-un atom s-ar opri, materia ar intra în fuziune și s-ar autodistruge. Sângele uman reprezintă pelerinul, în timp ce inima reprezintă Kaaba. Dacă sângele s-ar opri din acțiunea de perindare a „Kaabei”, atunci acel om va muri. Dacă Luna s-ar opri din acțiunea de perindare a „Kaabei” ei, lanterna nocturnă s-ar stinge. Dacă Pământul și-ar opri perindarea împrejurul Soarelui, atunci se va declanșa Apocalipsa.

Perindarea în jurul Kaabei este un ritual de adorare care are loc constant și fără întrerupere de cel puțin 1400 de ani, în fiecare zi și în fiecare anotimp ale anului.

Sa’y este mersul și alergatul de șapte ori între dealurile As-Safa și Al-Merwa, aflate în apropierea Kaabei, între care a alergat dintr-o parte în alta soția Profetului Ibrahim – Hager, împreună cu fiul ei – Ismail, în căutarea apei. Îndeplinirea acestui ritual semnifică faptul că lumea este o călătorie, iar cei care o îndeplinesc sunt călătorii ei. Sa’y-ul semnifică efortul pe viață care trebuie să-l facă cineva pentru a-și îndeplini scopul existenței sale.

Cele șapte elemente ale pelerinajului sunt de fapt cele șapte coduri (legi) pe care Allah le-a stabilit pentru viața omului. Astfel, prin îndeplinirea pelerinajului, pelerinul călătorește pentru a lua acele coduri necesare traiului. Cei care merg în pelerinaj o fac în numele celor rămași acasă. Îndeplinirea pelerinajului constituie alăturarea la corul universal de preamărire a lui Allah. Îndeplinirea pelerinajului reprezintă oferirea de mulțumiri primului loc de găzduire a omului pe Pământ. Îndeplinirea pelerinajului reprezintă loialitatea pentru loc, în timp ce postul reprezintă loialitatea pentru timp.

Unul dintre scopurile îndeplinirii pelerinajului este de a nu-l face pe om să uite de capătul drumului vieții,  al cărui călător este. La sfârșitul acestei călătorii, vom fi întrebați de fiecare faptă și fiecare vorbă ale noastre. Pelerinii sunt precum oamenii în așteptarea Zilei de Apoi, având faptele lor în față. De parcă pelerinul se prezintă în Ziua Judecății și își trage la socoteală propria ființă. Tocmai de aceea, putem denumi pelerinajul o repetiție la figurat a Zilei Judecății.

Umra este pelerinajul minor în care anumite ritualuri ale pelerinajului mare nu sunt îndeplinite. De exemplu, în timpul umrei nu este necesară vizitarea muntelui Arafat,  șederea de la Maș’ar, sacrificarea unui animal sau aruncarea pietrelor în Șeitan. Îndeplinirea pelerinajului se face în anumite zile ale anului, în timp de umra se poate îndeplini în orice perioadă din an. Unul dintre obiectivele pelerinajului este adunarea laolaltă a unei părți a comunității musulmane într-un singur loc de pe Pământ în aceeași perioadă de timp. Însă acest obiectiv nu este valabil și în cazul umrei, în sensul că aceasta poate fi împlinită în orice moment al anului. Un om nu poate face pelerinajul de unul singur, dar poate îndeplini umra în mod individual. Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), așa cum a împlinit umra independent de hajj, le-a împlinit și laolaltă.

Într-adevăr, în cele două rugăciuni se fac mai multe preamăriri (Allahu Ekber) decât în rugăciunile obligatorii. Mesajul este foarte clar: oamenii trebuie să-și aducă aminte de Allah atât la bucurie, cât și la tristețe. Numai așa vor înțelege că bucuria și necazul sunt ambele niște încercări din partea lui Allah (Yasin 53: 43). Proclamând „Allahu Ekber”, omul își fixează în minte faptul că numai Allah este Cel Măreț.

Obiectivul acestor preamăriri este de a-i învăța pe cei credincioși să se autocontroleze în momente și situații de bucurie și necaz, fericire și tristețe. Acest lucru îl va înzestra pe om cu înțelepciune. Dacă omul nu-și poate controla aceste emoții și cade sub influența fericirii sau a tristeții, atunci cu siguranță că acestea îl vor doborî. Astfel, cel care este copleșit de emoții, este predispus la pierderea independenței spirituale și la intrarea sub sclavia dorințelor mistuitoare.

Musulmanii au două sărbători care au fost vestite de profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!): Sărbătoarea de Ramadan, care se manifestă la sfârșitul lunii Ramadan și Sărbătoarea de Sacrificiu, care are loc în ultima zi a pelerinajului anual. Cele două sărbători nu se comemorează după calendarul solar, ci după cel lunar.

Cuvântului aid (sărbătoare) este apropiat de cuvântul ma’ad (Viața de Apoi). De aceea, cele două sărbători ale musulmanilor amintesc de locul sărbătorii eterne – Paradisul. Adevărata sărbătoare este să ajungi în Paradis, după ce ai trăit viața într-o continuă și necondiționată supunere la poruncile și voința Divină.

Ambele sărbători încep cu rugăciunile specifice lor, îndeplinite pentru Allah. Diferența dintre aceste rugăciuni și cele zilnice este dată de numărul mare de tekbir-uri care înseamnă să rostești „Allahu Ekber” a cărei semnificație este „Allah este Singurul/ Cel mai/ în permanență Măreț”. Acele preamăriri ale lui Allah arată în mod clar că fericirea nu este independentă de Allah. Musulmanii trebuie să-și amintească de Allah și trebuie să-i mulțumească Lui pentru momentele de fericire. Căci singura sursa de fericire, sănătate și bucurie este Allah, al cărui Nume este și As-Selam (pace, bunăstare, fericire).

În acest caz, „acela dintre voi care este bolnav sau în călătorie, [va posti] un număr [egal] de alte zile. Va trebui ca aceia care pot s-o facă [au posibilitate materială]să dea în compensare hrană pentru un sărman [pentru ziua nepostită]. Acela care de bunăvoie va da şi mai mult [în compensare], binele va fi pentru el. Dar să postiţi este şi mai bine pentru voi, dacă pricepeţi!” (Baqara 2: 184)

Următorul verset răspunde cel mai bine la această întrebare:

„O, voi cei care credeţi, v‑a fost prescris vouă Postul [As‑Siyam], aşa cum le‑a fost prescris şi celor dinaintea voastră. Poate că datorită acesteia voi veți fi conștienți de responsabilitățile voastre” (Baqara 2:183)