Sacrificarea (kurban) semnifică jertfirea în numele lui Allah a anumitor animale a căror rasă se înmulțește în urma eforturilor umane, de către drept-credincioșii a căror situație materială le permite și împărțirea cărnii, celor nevoiași, în conformitate cu practica profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

Este semnificativ faptul că sacrificarea trebuie făcută numai din proprietățile fizice. Mesajul transmis este clar – a opri lucrurile lumești pe care Allah le-a dăruit omului să intre între om și Domnul său.

Sacrificiul nu este pentru a folosi cele lumești pe care ți le-a dăruit Domnul tău pentru a te îndepărta de El, ci reprezintă un exercițiu de apropiere de El.

Sacrificiul constituie în fond învățătura: „O, omule! Nu te atașa atât de mult de această viață!” Aceasta indică către prima parte din dilema „A fi posesorul averii sau a aparține averii?” Căci omul nu va da nicio parte din averea sa, atunci când nu o va considera un instrument temporar sau un amanet divin, considerând-o mai degrabă o posesie. Omul nu poate fi posesorul a ceea ce nu poate dărui, ci este posesorul a ceea ce poate dărui.

Înțelepciunea sacrificiului constă în a arăta respect față de „ierarhia existenței” (meratibul wujud). Atunci când Coranul pomenește de sacrificiu, subliniază și faptul că animalele au fost create de Allah pentru a-i folosi omului (teshir). (Haj 22: 36-37)

Aceasta are următoarea semnificație: în „ierarhia existenței”, omul este superior animalelor. În societățile antice așa cum a fost și în cultura Apisă din Egiptul Antic, au avut loc multe astfel de situații în care oamenii, inversând ierarhia, au venerat animalele. Divinitatea a creat toate făpturile pentru om, iar pe om l-a creat pentru El însuși. Sacrificiul, ce îi conferă omului un statut de excepție în ierarhia existenței, reprezintă mulțumirea omului față de Allah.

Omul atrage probleme ori de câte ori aduce vreo alterare acestei „ierarhii a existenței”. La temelia tuturor rătăcirilor care conduc la ivirea de divinități false, se află nerespectarea „ierarhiei existenței”.

În concluzie, prin ritualul de sacrificare a animalelor, musulmanul, nu numai că îndeplinește o îndatorire, ci conștientizează propria valoare și statutul de excepție în comparație cu al celorlalte vietăți.