Coranul afirmă într-un mod clar și explicit că Allah este Atotputernic (Qadir).

Tot ceea ce există în lumea existenței are loc cu puterea Lui. Nimic nu se poate întâmpla fără puterea și voința Lui.

A fi predestinat un lucru de către EL, înseamnă a crea acel lucru cu o măsură și a stabili pentru acesta o lege, un statut, o poziție, un timp, un loc, o durată.  Înseamnă că nu poate avea loc nimic în afara sferei de predestinare a Lui, căci El nu a creat nimic întâmplător și fără rost. Astfel a crea fiecare lucru având un „destin/ măsură” face parte din predestinarea stabilită de El.

Allah a supus destinul tuturor viețuitoarele vizibile și invizibile, lipsite de voință, legilor pe care le-a orânduit în Univers. Aceste legi au fost denumite de revelație prin „orânduirile lui Allah” (sunnetullah). Allah nu a făcut cunoscut adevărul doar prin legile notate în Cartea revelată, ci și prin legile notate în „cartea naturii” (Fussilet 41: 53). În ceea ce privește „orânduirea lui Allah” nu poate fi vorba de schimbare sau deteriorare. Așadar destinul la care sunt supuse viețuitoarele lipsite de voință este sunnetullah (orânduirea lui Allah).

În ceea ce privește vietățile înzestrate cu voință, precum omul:

1. Cazurile și aspectele care rămân în afara voinței lor. Multe aspecte precum ADN-ul, ARN-ul, grupa sanguină, harta genealogică, culoarea, înălțimea sunt în afara voinței omului. Acestea, asemenea celor de dinainte, depind de orânduirea lui Allah (sunnetullah) și de predestinarea Lui.
2. Cazurile și aspectele care intră în aria voinței. Allah a legat predestinarea acțiunilor ce necesită voință de liberul arbitru pe care l-a dat în grija omului. Astfel predestinarea lui Allah este însăși voința propriu-zisă. Omul este responsabil pentru acțiunile sale voite. Allah este Cel Care l-a făcut responsabil pe om și tot El este Cel Care i-a încredințat acestuia voința. Prin urmare, destinul omului în ceea ce privește acțiunile voite, este însăși alegerea prin liberul arbitru.

Preamăritul Allah i-a cerut omului, care este cea mai aleasă creație, să-și folosească voința. Din acest motiv, Allah a încorporat alegerea liberă a omului în voința Sa absolută. De asemenea, a încorporat acțiunile omului în acțiunile Sale cuprinzătoare. Astfel a stabilit o relație între acțiunile omului și acțiunile Sale, înălțând statutul omului. Din această perspectivă, omul din obiect al timpului a devenit subiectul acestuia. În consecință, omul a fost onorat cu contribuția la facerea istoriei, împreună cu Allah.

Allah este posesorul voinței totale, iar omul a celei parțiale. Voința parțială i-a fost garantată omului de către Allah. Întreaga existență din această lume are loc cu predestinarea Lui. Allah, Domnul Lumilor, a stabilit pentru vietățile lipsite de voință „destinul static”, iar pentru cele înzestrate cu voință „destinul dinamic”.

Înzestrarea omului cu voință face parte tot din predestinarea lui Allah. Atunci când omul își folosește voința, înseamnă că acționează conform predestinării lui Allah. Din această perspectivă omul își alege destinul în ceea ce privește fiecare aspect care se încadrează în aria voinței lui. Este inutil și fără sens a accepta faptul că Allah l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru, care semnifică capacitatea de a alege, și, apoi, considerând voința omului nefuncțională, să se spună că Allah a ales. Aceasta este adevărata negare a destinului.

Voința lui Allah este necondiționată, în timp ce voința omului este condiționată. Voința condiționată a omului nu se află în afara sferei voinței necondiționate a lui Allah, nu este paralelă și nu este independentă de aceasta. Voința limitată a omului face parte din cadrul voinței nelimitate a lui Allah. De aceea Coranul afirmă: „Dacă Allah nu voia, nici voi nu ați fi putut voi.” (Insan 76: 30)

Însă Allah a dorit ca omul să voiască. Omul este responsabil de acțiunile sale făcute prin liberul arbitru. Coranul nu acceptă o gândire conform căreia omul, neconsiderându-se subiectul acțiunilor sale, este conceput precum un automat care execută ceea ce a dorit o altă voință, înainte ca el să existe. O astfel de gândire îi ucide omului responsabilitatea morală care este baza atitudinii și comportamentului moral. Căci dacă această bază se dărâmă nu mai poate nimeni să ceară ca omul să acționeze gândindu-se la urmări. Ca atare, răsplata și pedeapsa, Raiul și Iadul nu mai au nicio semnificație. Iar dacă acestea nu mai au nicio semnificație, dispare și temelia „crezului în Lumea Cealaltă”.

Omul își realizează alegerile prin voință. Singura șansă care nu le-a fost dată este de a avea sau a nu avea o voință propriu-zisă. Creatorul a ales ca omul să fie o creatură cu voință proprie. Omul a primit denumirea de „om”, datorită faptului că a fost forțat să dețină voință.

Voința divină a voit ca omul să fie o creatură cu proprie voință. Omul, în orice moment, practic, se confruntă cu două opțiuni. Însă el nu are dreptul de a alege între a avea voință și a nu avea. În această privință dreptul de alegere a fost folosit de către Allah. Astfel Allah a făcut alegerea și a ales pentru om voința. Ca atare, în aria acțiunilor bazate pe voință, destinul omului este însăși voința. Adică voința constituie destinul și, ca urmare, omul nu poate fugi de destinul/ voința lui. Acțiunea de a alege reprezintă destinul omului, iar omul este obligat să aleagă. În acest caz, orice interpretare ce consideră inexistentă capacitatea omului de a alege, denotă că omul este lipsit de voință. Aceasta este interpretarea versetelor precum: „Dacă Allah n-ar fi voit, nici voi n-ați fi voit”.