Coranul spune următoarele în legătura cu sfârșitul lui Iisus, fiul Mariei: „…Ei nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit pe cruce, ci a fost făcut [cineva] să semene cu el! Cei care au avut păreri diferite în privinţa lui [Iisus], au fost în îndoială [în legătură cu moartea lui]; ei nu au avut cunoştinţă sigură despre ea [moartea lui], ci doar au urmat unor presupuneri. De bună seamă, nu l-au omorât.” (Nisaa 4: 157)

Coranul, prin acest verset, condamnă ideea conform căreia evreii au reușit să-l ucidă pe Iisus. Acest verset nu se referă la creștini, ci se referă la evrei, respingând ceea ce ei pretindeau. Crucificarea lui Iisus de către cei răi semnifică izbânda răului. Coranul, prin respingerea acestei teze, susține izbânda lui Dumnezeu împotriva răului.

Dogma crucificării lui Iisus, pe care Paul a introdus-o în crezul creștin, este bazată pe contrastul dintre spirit și trup. Această dogmă conține elemente dualiste și gnostice care susține răutatea absolută a trupului. În același timp această teză consideră chinul ca fiind baza salvării. În ceea ce privește Coranul, acesta nu stabilește nicio relație directă între chin și salvare, ba chiar se opune în fața acestei teze prin a ne învăța următoarea rugă: „O, Domnul nostru! Dă-ne nouă în această viață bunătate și în Ziua de Apoi bunătate.” (Baqara 2: 201)

Coranul atunci când respinge crucificarea spune: „lor li s-a făcut să pară așa/ ci a fost făcut [cineva] să semene cu el.” (Nisaa 4: 157)

În cazul în care se dorește, se pot găsi date istorice care să clarifice aceste expresii închise. În acest sens există surse creștine care vin cu explicații contradictorii. De exemplu în Evanghelia după Petru, care nu este acceptată de către biserică, s-a reținut că lui Iisus i s-a dat să bea oțet după ce a fost dat jos viu de pe cruce. Conform acesteia, Iisus a fost dat jos de pe cruce înainte de a muri. Apoi, după ce a scăpat într-un fel de dușmanii săi, și-a recăpătat libertatea.