Susținerea că un om sau un grup, o organizație sau o instituție este capabilă să exercite puteri divine, care sunt posedate numai de Allah Unicul, constituie un act de politeism. Coranul definește clar orice „autoritate” reală sau ireală care stabilește legi divine și/sau porunci ca fiind Taghut, adică „autoritate politeistă”. Pentru că Singurul Dumnezeu este Allah. Adorarea este dreptul Lui, iar obligația celorlalți este de a I se supune Lui. Tentativa de a fura această calitate a lui Allah, nu-i poate aduce hoțului ceva din condiția divină. Ba din contră, prin acest lucru își pierde de fapt umanitatea, pentru că proclamându-și caracterul divin cauzează prejudicii propriei condiții, umane. Singurul care este apărat de astfel de prejudicii este cu siguranță Allah:

„Mărire lui Allah! El este mai presus de ceea ce ei Îi asociază.” (Hașr 59: 23)

Atribuirea de defecte și imperfecțiuni lui Allah este de asemenea politeism. Din acest tip de politeism face parte și atribuirea unor calități umane lui Allah. Iluzia că Allah are defecte arată deficiența celui care privește și nu a celui privit. Până ce acesta nu-și corectează deficiența vederii, nu va fi în stare să vadă corect. Fiecare nume magnific a lui Allah – Esma-ul husna – menționat în Coran reprezintă câte o pecete a Perfecțiunii Lui. Unul dintre scopurile Numelor Divine este de a le atrage oamenilor atenția asupra calităților și acțiunilor desăvârșite ale lui Allah, iar celălalt este de a-i atenționa că ei nu vor putea atinge niciodată perfecțiunea calităților și acțiunilor Lui.

Actele de adorare nu sunt luate în considerare decât atunci când sunt împlinite de dragul lui Allah. Iar când sunt împlinite de dragul altcuiva în afara Lui sunt considerate un act de politeism.