Versetul următor stabilește începutul și sfârșitul postului:

„Mâncaţi şi beţi până când puteţi să deosebiţi firul alb de firul negru, la revărsatul zorilor!” (Baqara 2: 187)

Versetul următor este răspunsul cel mai bun la această întrebare:

„[Aceste zile sunt] luna Ramadan, în care a fost trimis Coranul, drept călăuză pentru oameni, dovezi limpezi pentru drumul cel drept şi Îndreptar [Al‑Furqan]. Şi oricare dintre voi care este prezent în această lună, să o ţină ca Post, iar cel care este bolnav ori în călătorie [să postească] un număr [egal] de alte zile. Allah vă voieşte uşurarea, nu vă voieşte împovărarea şi să împliniţi acest număr şi să‑L preamăriţi pe Allah, pentru că vă călăuzeşte pe calea cea bună. Poate că veţi fi mulţumitori!” (Baqara 2: 185)

Acest verset arată clar motivul pentru care luna Ramadan este o lună de excepție. Revelarea Coranului a început în această lună, așa cum este subliniat și de  primul verset al capitolului Al-Qadr. Așadar, Coranul „a luat naștere” în luna Ramadan.

Noaptea Valorii/ Măsurii (Leyletul-Qadr) reprezintă noaptea în care „s-a născut” Coranul, iar această noapte este una dintre nopțile lunii Ramadan. Coranul vorbește despre acest fapt în versetul 185 al capitolului Al-Baqara (Capitolul Vacii) și o detaliază în capitolul Al-Qadr: „Noi am pogorât [Coranul] în noaptea al‑Qadr. Dar de unde să ştii ce este noaptea al‑Qadr?! Noaptea al‑Qadr este mai bună decât o mie de luni! În timpul ei se coboară îngerii şi Duhul, după voia Domnului lor, pentru orice poruncă! Ea este pace, până la ivirea zorilor!” (Qadr 97: 1-5)

Procesul de înțelegere a semnificației revelației are loc în inimile noastre raționale și nu în corpurile noastre fizice. Astfel, drumul corect spre înțelegerea  Coranului poate fi străbătut cu pașii minții și a gândirii noastre, nu cu organele fizice. De aceea, Ramadan-ul, în timpul căruia Coranul a fost revelat pentru prima oară profetului Muhammed (Pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), este o lună a adorării, ce are ca scop îmbogățirea sufletului și nu a corpului.

Cuvântul din limba arabă sawm folosit pentru post înseamnă „abținere.” Postul este un act de adorare obligatoriu în luna Ramadan – luna în care a fost revelat pentru prima oară Coranul și semnifică abținerea de la mâncare, băutură și relații sexuale, de la răsăritul Soarelui și până la apusul lui. Prin post, omul poate să-și controleze mai bine dorințele și ego-ul și, ca urmare, să atingă un nivel mai înalt de responsabilitate a conștiinței– taqwa (Baqara 2: 183).

Postul înseamnă controlul de sine. Orice i se întâmplă omului, i se întâmplă din cauză că nu se poate controla. La baza păcatului stau cauze precum inabilitatea omului de a-și controla furia, ego-ul, dorințele, limba, organele și stările psihologice.

Postul în Islam semnifică îndepărtarea corpului de orice înseamnă mâncare sau plăceri lumești și îmbogățirea spiritului cu evlavie și conștiință față de Allah. Acest lucru înseamnă că partea fizică a omului deține o prioritate secundară, prioritatea primară fiind a părții care motivează, gândește, își amintește, ia aminte, crede, produce valori și separă binele de rău.

Dania se plătește din banii și posesiunile care au atins o anumită cotă (nisab). Nisab-ul este echivalentul a aproximativ 85 de grame de aur. De asemenea trebuie să se plătească dania și pentru rațiune, știință, statut, artă și sănătate, care sunt considerate o avere nemonetară. Dania pentru fiecare lucru trebuie plătită din tipul acestuia.

Nu se plătește dania pentru utilajele și echipamentele de producție deoarece dania are ca scop prevenirea posesorului proprietății de a dormi pe averea pe care a acumulat-o. Mesajul subînțeles care-l transmite dania este următorul: în cazul în care averea moștenită de la părinți nu este pusă în circulație pentru binele omenirii prin mijloace permise, în 40 de ani o voi coborî la zero și o voi pune în circulație pentru a ajunge la cei care vor să înmulțească averea sau la cei ce au nevoie de ea.

Coranul listează opt grupe de oameni îndreptățiți să primească dania (Tawba 9: 60; Baqara 2: 177):

1. Săracii (fuqara).
2. Săracii necunoscuți care au probleme financiare însă situația lor nu este știută (mesakin).
3. Pentru eliberarea robilor care și-au pierdut libertatea din pricina datoriilor sau a sărăciei (riqab).
4. Celor care au fost însărcinați cu colectarea daniei (amiline aleyha).
5. Nemusulmanilor, pentru a le câștiga inimile (al-muallafatu qulubihim).
6. Celor ale căror datorii sunt mai mari decât posesiunile (garimin).
7. Pentru cheltuielile făcute pentru cauza lui Allah (fi sebilillah).
8. Celor fără casă, fără sprijin și călătorilor rămași pe drumuri (ibnus-sebili).

Coranul menționează dania și rugăciunea laolaltă în zece versete, pentru că ele reprezintă cele două aripi ale supunerii față de Allah. O aripă se referă la relația om-Allah, în timp ce alta se referă la relația om-om. Rugăciunea este un act de adorare, care are loc între om și Allah. Dania, pe de altă parte, este un act de adorare față de Allah care are loc în relațiile dintre oameni. Rugăciunea reprezintă o manifestare a responsabilității omului față de Allah, în timp dania reprezintă o manifestare a responsabilității oamenilor față de oameni.

Modul de înțelegere al conceptului de caritate se poate realiza urmărind statutul pe care l-a stabilit revelația, averii. Acest concept se bazează pe crezul în unicitatea lui Allah. Coranul dă în mod repetat un răspuns explicit la întrebarea „Cui aparține de fapt averea?” prin „Toate averile din această lume aparțin lui Allah.” Ei bine, oamenii nu au dreptul de a poseda din acea avere? Într-adevăr, oamenii au acest drept. Totuși, averea pe care o posedă oamenii, este un instrument temporar/amanet din mâinile lor, dat de Allah, adevăratul Proprietar al ei. Pentru că oamenii au fost creați în această lume, nu pentru a poseda, ci pentru a le fi martori. Omul trebuie să-și facă din avere un martor al credinței lui. Ca urmare, averea trebuie privită precum un instrument temporar/amanet și nu precum o posesie.

În legătură cu averea, Coranul elimină două extremități. Unul dintre ele este capitalismul bazat pe conceptul de „proprietate absolută”, în timp ce a doua extremitate este „asceza financiară” care consideră orice avere omenească ca fiind un păcat. Comunismul a tratat averea nu ca o proprietate individuală, ci ca o proprietate colectivă. Din această perspectivă, atât comunismul cât și capitalismul împărtășesc aceeași părere asupra averii: nu este un instrument temporar, ci o proprietate a posesorului ei. Discuția cu privire la individualitatea sau colectivitatea averii ține de detalii și ca atare, nu schimbă fondul.

Coranul respinge de asemenea doctrina unor învățături mistice potrivit cărora viața și ceea ce este lumesc sunt considerate „păcate”, „impurități” etc. Coranul îi învață pe credincioși următoarea rugă, ce echilibrează abordarea cu privire la avere:

„Doamne, dă‑ne nouă bunătate în această lume şi dă-ne nouă bunătate în Lumea de Apoi!” (Baqara 2: 201)

Ca și în cazul daniei, Coranul oferă o justificare motivată pentru toate tipurile de porunci și recomandări în ceea ce privește împărțirea averii cu ceilalți: „…pentru ca să nu se schimbe doar între cei bogaţi dintre voi.” (Hașr 59: 7)

Dobânda însemnă a lua fără a returna ceva în schimb, în timp ce caritatea înseamnă a dărui fără a lua ceva în schimb. Dobânda înseamnă ca bogații să trăiască pe seama unor bani luați pe nedrept de la ceilalți, în schimb caritatea înseamnă ca bogații să-și împartă averile cu cei săraci.

Caritatea obligatorie pe care fiecare musulman trebuie s-o plătească se numește danie. Coranul stabilește o proporționalitate inversă între porunca daniei și interzicerea dobânzii. Căci un sistem economic care interzice dobânda nu ar putea să ajungă la o economie justă fără a considera dania obligatorie. Așa cum interzicerea dobânzii reprezintă negarea din la ilahe – „nu există dumnezeu” din mărturisirea unicității, porunca daniei reprezintă afirmația illaAllah – „în afară de Allah” din aceeași mărturisire. De aceea, cele două nu pot exista una fără cealaltă.

Cel care nu poate face acte de caritate atunci când are o situație financiară grea, nu va putea să facă nici atunci când are o situație financiară foarte bună. Coranul menționează interzicerea dobânzii și porunca daniei laolaltă (Rum 30: 38-39), iar mesajul aici este unul clar: atunci când intri în posesia unei averi străduiește-te să-ți mărești averea nu cantitativ, prin dobândă, ci calitativ, prin caritate și danie. Pentru că termenul din limba arabă riba (dobândă) care înseamnă „creștere”, duce la creșterea averii, însă îi ucide spiritul, adică o lipsește de binecuvântare (barakat). Averea „vie” își cară proprietarul pe spinare, în timp ce averea „moartă” este cărată pe spinare de către proprietar. Contrar dobânzii, dania face să crească binecuvântarea averii, chiar dacă aparent aceasta este în scădere.

Coranul ne învață atitudinea pe care trebuie s-o avem atunci când facem caritate. Dacă vom ști că această temă a fost abordată în al treilea pasaj revelat din totalitatea pasajelor revelate pe parcursul celor 23 de ani de profeție, vom înțelege cât de importantă este. În acest pasaj, Allah spune:

„Şi nu dărui, căutând să dobândeşti din această o sursă de venit.” sau „Nu considera un lucru mare binele pe care îl faci de dragul lui Allah.” (Muddathir 74:  6)

Următoarele versete ilustrează aspectul moral al carității:

„Aceia care dau [din] averea lor pe calea lui Allah şi nu vin, după darul făcut, să se laude cu el şi nici cu necăjire, aceia au răsplată de la Domnul lor şi teamă pentru ei nu va fi şi nici nu vor cunoaşte ei mâhnirea. O vorbă cuviincioasă şi de iertare este mai bună decât o milostenie după care urmează necăjirea. Iar Allah este Înstărit Îndeajuns [şi] Blând [Ghaniyy, Halim].” (Baqara 2: 262-263)

„Frica de înfometare” reprezintă o altă problemă morală pe care revelația dorește să o rezolve prin caritate. Foametea este în sine o condiție naturală, dar cu toate acestea, frica de înfometare este o problemă morală. În timp ce un om flămând poate fi hrănit cu o bucată de pâine, omul care suferă de frica de înfometare poate că nu va putea fi hrănit de toate brutăriile din lume. Următorul verset, care este o parte a unui pasaj în legătură cu aspectul moral al carității, evidențiază în mod direct acest fapt:

„Satana vă ameninţă cu sărăcia şi vă porunceşte lucruri urâte, în vreme ce Allah vă făgăduieşte iertare şi har, căci Allah este Cel cu Har Nemărginit, Atoateştiutor [Wasi’, ‘Alim].” (Baqara 2: 268)

A nu face reclamă atunci când dăruiești, face, de asemenea, parte din etica carității:

„Dacă daţi milosteniile mărturisit, binefaceri sunt ele, dar dacă nu le faceţi cunoscute şi le daţi săracilor, atunci ele vor fi încă şi mai bune pentru voi şi vă vor ispăşi pentru o parte dintre păcatele voastre, căci Allah este Bineştiutor [Khabir] a ceea ce faceţi voi.” (Baqara 2: 271)