Coranul, pe lângă zakat (dania), menționează și infaq-ul (caritate) și sadaqa-ul (pomana). Caritatea semnifică împărțirea benevolă a oricărui fel de posesiune cu alții, numai de dragul lui Allah. Rădăcina cuvântului nefeqa înseamnă „a înstrăina, a consuma, a se termina.” În literatura religioasă, termenul nefeqa înseamnă „împărțirea unui lucru folositor cu o persoană care are nevoie, fără a aștepta nimic în schimb.” Folosirea verbului la forma tranzitivă indică faptul că acest act de adorare nu poate fi îndeplinit fără existența celeilalte părți.

Coranul consacră o amplă atenție asupra carității și încurajează credincioșii în această privință. De exemplu, în următorul verset, Coranul spune că infaq-ul poate duce către Paradis, în timp ce zgârcenia poate duce către Iad:

„Cât despre cel care dăruieşte şi are frică [de Allah]. Şi crede în răsplata cea frumoasă. Aceluia îi vom uşura Noi [calea] către bucurie. Cât despre cel care este zgârcit şi caută să se îmbogăţească. Şi tăgăduieşte răsplata cea frumoasă. Aceluia îi vom uşura Noi [calea] către ceea ce este cel mai greu.” (Layl 92: 5-10)

Coranul prezintă infaq-ul (caritatea) ca un antidot pentru ipocrizie (nifaq). Coranul îi învață pe credincioși să împartă atât la bine cât și la greu. Coranul arată clar diferența dintre infaq și nifaq. De exemplu, el spune despre ipocriți: „Spune: ‹‹Dacă dăruiţi de bunăvoie sau de nevoie, oricum nu se va primi niciodată de la voi, căci voi aţi fost [şi sunteţi] un neam de nelegiuiţi!››” (Tawba 9: 53)

În versetul imediat următor este explicat adevăratul obstacol în acceptarea carității făcute de către ipocriți: „Şi nu împiedică să fie primite darurile lor decât faptul că ei nu au crezut în Allah şi în Trimisul Său şi că ei nu vin la Rugăciune [As‑Salat] decât numai cu lene şi nu dăruiesc decât obligaţi.” (Tawba 9: 54)

De fapt, a dărui de dragul lui Allah semnifică a primi și nu a da. Căci celor care dăruiesc de dragul lui Allah, El le-a dat acestora o oportunitate de a da și de a împărți. Împărțirea înseamnă să faci fapte bune. Îndeplinirea de fapte bune îl face pe om să se simtă bine, iar acest sentiment este prima răsplată a celui care face bine. De aceea, nu se așteaptă la niciun schimb pentru împlinirea de fapte bune. Căci a face bine constituie ea însăși o răsplată. Însă, pe lângă acestea, Allah a subliniat prin revelație, în nenumărate rânduri, că El a pregătit o răsplată extraordinară pentru cei care fac bine. Dacă Allah dorește ca tu să faci un bine, fă-o imediat și fără ezitare, pentru că El dorește acest lucru pentru a-ți da și nu pentru a-ți lua. Când Allah i l-a cerut pe Ismail profetului Ibrahim/Avram, El nu numai că i l-a lăsat, ci i l-a dăruit și pe Isaac (Pacea fie asupra lor!).

Termenul din limba arabă zekat înseamnă atât „purificare”, cât și „creștere.” Dania îl purifică moral pe cel care o oferă și îi crește binecuvântarea averii sale. Nu e de mirare că în Coran sunt puse laolaltă termenii zakat și barakat în mai mult de 30 de versete. Potrivit unei aritmetici raționale, 40 minus unu fac 39, dar, potrivit unei aritmetici a credinței 40 minus unu fac 400.

Dania este plata obligatorie a unei cotede 2.5% din avere, oferită celor săraci, dacă aceasta  atinge o anumită cotă în decursul unui an. Obiectivul daniei nu este numai de a împărți averea cu cei săraci, ci, de asemenea, este de a-l elibera pe proprietarul averii de influența acesteia. Condiția de bază a daniei este de a nu aștepta vreun câștig moral sau material de la cel căruia i-a oferit-o.

Potrivit Coranului, plata daniei nu a fost obligatorie numai pentru comunitatea Profetului Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), ci și pentru celelalte comunități, precum cea a Profetul Moise (Baqara 2: 83).

Nu profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a instituit îndeplinirea rugăciunii. În Coran se vorbește despre „rugăciunile profeților de dinainte.” Un argument al acestui fapt îl constituie semnificația termenului salat, care reprezintă „rugă, servitudine”. Fără îndoială că aceia care îndeplineau rugăciunea existau încă de la începuturile omenirii. De altfel, în Coran există indicații asupra unor aspecte și poziții ale rugăciunii (salat), pe care Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a arătat companionilor săi și care au fost văzute și la alți profeți de dinaintea lui.

Rugăciunea este un act de adorare care a fost poruncit și urmașilor revelațiilor anterioare (Bayyine 98: 5).

Tuturor profeților li s-a poruncit îndeplinirea rugăciunii (Anbiya 21: 73).

Profetul Ismail i-a poruncit poporului său îndeplinirea rugăciunii (Maryam 19: 55).

Îndeplinirea rugăciunii este unul dintre cele cinci legăminte făcute de Fiii lui Israel (Baqara 2: 83).

Profetului Moise i s-a poruncit împlinirea rugăciunii imediat după mărturisirea credinței monoteiste (Taha 20: 14).

Profetul Luqman și-a sfătuit fiul să împlinească rugăciunea (Luqman 31: 17).

Unul dintre cele două canoane date lui Iisus, fiul Mariei, a fost împlinirea rugăciunii (Maryam 19: 31).

Aceste informații pe care ni le transmite Coranul, le putem vedea și în unele Evanghelii. De exemplu, potrivit Evangheliei lui Marcu, în ultima lui noapte, Iisus, fiul Mariei, acompaniat de Petru, Luca și Ioan, după ce au mers o bucată de drum „s-au oprit și au împlinit rugi cu fața la pământ” (Marcu 14: 32-35). Descrierea lui Marcu prin „s-a rugat prosternându-se la pământ” nu este altceva decât rugăciunea ordonată în Coran. Această poziție este de fapt poziția de prosternare (sejde) a musulmanilor care constituie punctul maxim al rugăciunii lor.

Rugăciunea este împlinită numai pentru Allah! Împlinirea ei pentru altcineva/altceva în afara Lui se consideră cel mai mare păcat – șirk (politeism). Căci în Islam, singura divinitate demnă de adorare este Allah.

Fiecare musulman sănătos mintal care a ajuns la vârsta pubertății trebuie să împlinească rugăciunea, pentru că o credință adevărată se bazează pe voința liberă. În mod evident, condiția fundamentală a voinței libere a unei persoane este rațiunea. Pubertatea simbolizează vârsta responsabilității. A fi sănătos mintal și a fi atins vârsta pubertății înseamnă să fii responsabil, având astfel libertatea de a alege. Aceia care aleg să creadă în mod liber sunt responsabili de împlinirea rugăciunii. Ca urmare cei care sunt responsabili de împlinirea rugăciunii, au obligația să o îndeplinească.

Rugăciunile se împlinesc în punctele de conexiune care leagă principalele părți ale unei zile. Datorită acestui fapt, omul este salvat de la a fi un obiect aruncat de colo până colo de marea timpului. Astfel, omul se transformă dintr-un obiect pasiv al timpului într-un subiect activ al acestuia.

1. Fejr. Această rugăciune este îndeplinită înainte de răsăritul Soarelui și este formată din două unități de rugăciune obligatorii, iar mesajul care-l transmite este: „Stau în fața Ta, o, Allah, înainte de răsăritul Soarelui, pentru ca zorii zilei că fie martorii credinței mele!”
2. Zuhr. Această rugăciune este îndeplinită imediat după ce Soarele trece de zenitul zilei și este formată din patru unități de rugăciune obligatorii, iar mesajul care-l transmite este: „Fac din zi și din cel mai mare semn al ei – Soarele– un martor al credinței mele către Tine, o, Allah! Relația mea cu Tine este prioritatea mea, o, Allah!”. Călătorii pot reduce aceasta rugăciune la două unități.
3. Asr. Această rugăciune este îndeplinită între amiază și seară și este formată din patru unități de rugăciune obligatorii. Călătorii pot îndeplini numai două unități. Mesajul transmis de această rugăciune este: „În ciuda celei mai intense perioade a zilei și în ciuda oboselii mele, nu pot lipsi de la dialogul cu Tine, o, Allah!”.
4. Maghrib. Această rugăciune este îndeplinită după apusul Soarelui și este formată din trei unități de rugăciune obligatorii, iar mesajul care-l transmite este: „Fac din stele și din apus câte un martor al credinței mele în Tine, o, Allah!”.
5. Ișa. Această rugăciune este îndeplinită după ce roșeața apusului Soarelui dispare de pe cer și este formată din patru unități de rugăciune obligatorii. Călătorii pot îndeplini numai două unități de rugăciune. Mesajul care-l transmite este: „Fac din noapte un martor al credinței mele, căci noaptea nu mă poate ascunde de Tine, o, Allah!”.

Din obligativitatea rugăciunilor zilnice se subînțelege următorul mesaj: „O, supus al lui Allah! Transformă aceste timpuri importante ale zilei, în martori în favoarea ta! Fii conștient de locul și timpul în care te afli! Nu te îndepărta de Allah Care ți-a dăruit timpul și locul în care te afli în acel moment! Nu-ți amâna rugăciunile și pomenirea lui Allah din agenda ta zilnică, pentru ca nici Allah să nu te uite din agenda Lui!”

Iqama este varianta mai concisă a ezan-ului și este recomandată să se rostească înaintea începerii rugăciunii obligatorii, îndeplinită fie individual, fie colectiv. Cuvintele iqama-ului sunt aceleași cu cele din ezan cu excepția unei mici adăugiri – după „Haideți la izbândă!” se adaugă „Este timpul de ridicare pentru Rugăciune!” (Qad qametis-salah).

Ezan-ul este chemarea la rugăciune făcută cu glas tare cu scopul de a-i aduna pe oameni pentru rugăciune și de a-i informa pe credincioși asupra începerii timpului de rugăciune. Ezan-ul îndeplinește o funcție similară cu cea a unui Sofer (scrib) în iudaism și cu a unui clopot în creștinism. Folosirea vocii umane pentru a chema la rugăciune simbolizează originea umană a chemării și naturalețea ei. Faptul că ezan-ul conține fraze pline de înțeles nu urmărește doar să-l înștiințeze pe om în legătură cu timpul rugăciunilor, ci și să reamintească valorile fundamentale ale Islamului. Aceste fraze scot în evidență conexiunea inseparabilă dintre credință și faptele de adorare. Ezan-ul nu este simbolul autorității sau al puterii, ci este o chemare la pace și prietenie. Cuvintele și frazele ezan-ului au fost stabilite în timpul Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) și reprezintă axul credinței islamice – tewhid (unicitatea):

Allah este Cel/ în permanență/ Singurul Măreț! (de 4 ori)

Mărturisesc că nu există alt dumnezeu demn de a fi divinizat în afara lui Allah! (de 2 ori)

Mărturisesc că Muhammed este robul și Trimisul Lui! (de 2 ori)

Haideți la rugăciune! (de 2 ori)

Haideți la izbândă! (de 2 ori)

Allah este Cel Măreț! (de 2 ori)

Nu există alt dumnezeu demn de a fi divinizat în afara lui Allah! (o dată)

Perspectiva islamică cu privire la templele și lăcașurile de cult ale altor religii este de respect și protecție, căci Allah Preaînaltul a spus în Coran următoarele versete cu privire la lăcașurile de cult ale altor religii: „Pe aceia care au fost scoşi din căminele lor pe nedrept, pentru că ei au zis: ‹‹Domnul nostru este Allah!›› Şi de nu i‑ar opri Allah pe oameni, pe unii prin alţii, ar fi dărâmate chilii, biserici, temple şi moschei în care numele lui Allah este pomenit atât de mult. Allah îi ajută neîndoielnic aceluia care‑L ajută pe El. Allah este Tare [şi] Puternic [Qawiyy, ‘Aziz] (Hajj 22: 40).

Termenul Khutba are sensul de „a se adresa, a sfătui, a vorbi.” Predica este „un ritual de adorare sub formă de educare” sau „o formă de educare obligatorie.” Este cea mai răspândită metodă de „transmitere de cunoștințe” din lume. Allah cere fiecărui musulman adult și conștient să participe la astfel de sesiuni de dobândire și aprofundare de cunoștințe, până când moare.

Predica analizează, din perspectiva coranică, aspectele cu care comunitatea musulmană se confruntă, fiind iluminate mințile gânditoare din cadrul comunității în acest sens. Astfel, khutba transformă moscheea într-o instituție educațională, actele de adorare în lecții și cursuri, imamii în profesori și comunitatea într-o colectivitate de studenți.