Nu profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a instituit îndeplinirea rugăciunii. În Coran se vorbește despre „rugăciunile profeților de dinainte.” Un argument al acestui fapt îl constituie semnificația termenului salat, care reprezintă „rugă, servitudine”. Fără îndoială că aceia care îndeplineau rugăciunea existau încă de la începuturile omenirii. De altfel, în Coran există indicații asupra unor aspecte și poziții ale rugăciunii (salat), pe care Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a arătat companionilor săi și care au fost văzute și la alți profeți de dinaintea lui.

Rugăciunea este un act de adorare care a fost poruncit și urmașilor revelațiilor anterioare (Bayyine 98: 5).

Tuturor profeților li s-a poruncit îndeplinirea rugăciunii (Anbiya 21: 73).

Profetul Ismail i-a poruncit poporului său îndeplinirea rugăciunii (Maryam 19: 55).

Îndeplinirea rugăciunii este unul dintre cele cinci legăminte făcute de Fiii lui Israel (Baqara 2: 83).

Profetului Moise i s-a poruncit împlinirea rugăciunii imediat după mărturisirea credinței monoteiste (Taha 20: 14).

Profetul Luqman și-a sfătuit fiul să împlinească rugăciunea (Luqman 31: 17).

Unul dintre cele două canoane date lui Iisus, fiul Mariei, a fost împlinirea rugăciunii (Maryam 19: 31).

Aceste informații pe care ni le transmite Coranul, le putem vedea și în unele Evanghelii. De exemplu, potrivit Evangheliei lui Marcu, în ultima lui noapte, Iisus, fiul Mariei, acompaniat de Petru, Luca și Ioan, după ce au mers o bucată de drum „s-au oprit și au împlinit rugi cu fața la pământ” (Marcu 14: 32-35). Descrierea lui Marcu prin „s-a rugat prosternându-se la pământ” nu este altceva decât rugăciunea ordonată în Coran. Această poziție este de fapt poziția de prosternare (sejde) a musulmanilor care constituie punctul maxim al rugăciunii lor.