Islamul privește ipocrizia ca fiind mai degrabă o problemă a moralității credinței decât o problemă a credinței. Ipocriții sunt aceia care aparent pretind că sunt credincioși, dar în realitate ascund necredința. Pe scurt, ipocriții sunt lipsiți de moralitatea credinței; nu sunt sinceri nici în credință și nici în necredință. De obicei ipocriții invidiază credința și sinceritatea. Motivul pentru care a fost interzisă ipocrizia este de a-i încurajarea pe oameni să fie ceea ce par și să pară ceea ce sunt. Potrivit Coranului, în Ziua de Apoi, ipocriții vor fi într-o poziție mai joasă decât necredincioșii (Nisa 4: 145).

Termenul kufr (necredință) înseamnă „ascundere”, iar termenul kafir înseamnă „cel care ascunde”. Cu alte cuvinte, orice formă de necredință, blasfemie sau ateism semnifică ascunderea binecuvântărilor lui Allah sub veșmântul ignoranței.

Kufr reprezintă ascunderea propriei conștiințe, deoarece aceasta insistă mereu spre facerea de fapte bune și menținerea de gânduri pozitive. Iar pentru a se face că nu aude vocea conștiinței, necredinciosul o acoperă cu un veșmânt invizibil. Aceasta este definiția kufr-ului (necredinței).

În textele divine, necredința este definită ca „respingerea adevărurilor din Coran în care este absolut necesar să se creadă.” Pentru ca aceasta să aibă loc, este nevoie de două condiții:

1. Acest adevăr să-i fi fost transmis omului într-o manieră explicită, exactă și inteligibilă.
2. Omul trebuie să respingă și să refuze într-un mod clar crezul în ceea ce i-a fost explicat, după ce l-a auzit și l-a înțeles.

Când aceste două condiții se întâlnesc, această persoană este considerată necredincioasă și acțiunile ei/lui sunt kufr. Ca urmare, nu fiecare nemusulman este necredincios, însă fiecare necredincios este nemusulman.

În învățăturile islamice, cuvântul zulm (nedreptate) este folosit ca fiind antonimul cuvântului dreptate/justiție. Dreptatea este dăruirea a ceea ce merită aceluia care o merită și atât cât merită, în timp de nedreptatea este privarea omului de drepturile lui.

Nedreptatea este interzisă totalmente în Islam, sub orice formă, oricât de mică sau mare. Coranul poruncește fiecărui credincios să fie drept față de celălalt și față de societate (Nahl 16: 90). Allah mai spune în Coran: „… Nu este posibil ca Eu să fiu nedrept cu robii Mei!” (Qaf 50: 29).

În Islam, nu există niciun fel de justificare a nedreptății. Nimănui nu i se permite să nedreptățească pe altcineva, nici pentru beneficiul religiei, nici pentru beneficiul statului, nici pentru beneficiul individului, nici pentru beneficiul întregii societăți. În Coran, Allah spune: „Şi Noi nu am făcut să piară cetăţile decât dacă locuitorii lor au fost nedrepți.” (Qasas 28: 59). De aceea, învățații musulmani au spus: „Statul nu decade din cauza necredinței, ci a nedreptății.”

Politeismul reprezintă ingratitudinea omului față de Allah (Quraiș 106: 1-4), pentru că este o încălcare a drepturilor Lui de a fi Singurul demn de adorare. Toate formele de politeism au luat naștere din conceptul „divinitatea este departe de noi”. Atunci când omul crede că nu poate să ajungă la Allah decât printr-un intermediar, politeismul are câștig de cauză! Ba din contră, Allah este mai aproape de om decât propria lui venă jugulară.

Politeismul este o calomnie adusă la adresa lui Allah: „Şi cine este mai nelegiuit decât acela care născoceşte minciună despre Allah, atunci când este chemat la Islam?” (Saff 61: 7).

Politeismul face ca faptele bune ale omului să fie în zadar: „Vi s‑a revelat ţie şi acelora de dinaintea ta: „De vei face asociaţi lui Allah, vor fi în zadar faptele tale şi vei fi tu printre aceia care pierd.” (Zumar 39: 65)

Politeismul îl privează pe om de ajutorul lui Allah: „Nu pune lângă Allah un alt zeu, ca să nu rămâi condamnat fiind, de unul singur într-un colț aruncat!” (Isra 17: 22)

Politeismul înseamnă divizarea întregului și facerea lui în bucăți. Politeismul înseamnă distrugerea integrității interne a omului. Politeismul suprimă dinamismul spiritual și distruge energia internă. Evident că politeismul nu-i poate aduce Stăpânului Lumilor vreo daună în vreun fel. Dimpotrivă, politeismul îl distruge numai pe omul care comite această crimă răutăcioasă. Prin urmare, șirk-ul este o boală schizofrenică morală, care distruge abilitatea umană de înțelegere și de menținere a echilibrului între sentimente și gânduri, suflet și corp, realitate și irealitate, inimă și minte.

Politeismul îl slăbește pe om față de cele cărora acesta le atribuie trăsături divine. De exemplu, dacă cineva crede în augurul rău al numărului 13, atunci el/ ea este posibil să aibă coșmaruri în camera 13 a unui hotel. Acesta este impactul negativ pe care politeismul poate să-l aibă asupra oamenilor. Coranul clasifică politeismul ca fiind „cea mai mare nedreptate.” (Luqman 31: 13)

Susținerea că un om sau un grup, o organizație sau o instituție este capabilă să exercite puteri divine, care sunt posedate numai de Allah Unicul, constituie un act de politeism. Coranul definește clar orice „autoritate” reală sau ireală care stabilește legi divine și/sau porunci ca fiind Taghut, adică „autoritate politeistă”. Pentru că Singurul Dumnezeu este Allah. Adorarea este dreptul Lui, iar obligația celorlalți este de a I se supune Lui. Tentativa de a fura această calitate a lui Allah, nu-i poate aduce hoțului ceva din condiția divină. Ba din contră, prin acest lucru își pierde de fapt umanitatea, pentru că proclamându-și caracterul divin cauzează prejudicii propriei condiții, umane. Singurul care este apărat de astfel de prejudicii este cu siguranță Allah:

„Mărire lui Allah! El este mai presus de ceea ce ei Îi asociază.” (Hașr 59: 23)

Atribuirea de defecte și imperfecțiuni lui Allah este de asemenea politeism. Din acest tip de politeism face parte și atribuirea unor calități umane lui Allah. Iluzia că Allah are defecte arată deficiența celui care privește și nu a celui privit. Până ce acesta nu-și corectează deficiența vederii, nu va fi în stare să vadă corect. Fiecare nume magnific a lui Allah – Esma-ul husna – menționat în Coran reprezintă câte o pecete a Perfecțiunii Lui. Unul dintre scopurile Numelor Divine este de a le atrage oamenilor atenția asupra calităților și acțiunilor desăvârșite ale lui Allah, iar celălalt este de a-i atenționa că ei nu vor putea atinge niciodată perfecțiunea calităților și acțiunilor Lui.

Actele de adorare nu sunt luate în considerare decât atunci când sunt împlinite de dragul lui Allah. Iar când sunt împlinite de dragul altcuiva în afara Lui sunt considerate un act de politeism.

Politeismul – șirk-ul – este atribuirea unui aspect al divinității altui lucru sau altcuiva decât lui Allah. Din această perspectivă, politeismul înseamnă a-I face parteneri lui Allah. Bineînțeles că în Islam acest aspect contravine conceptului de bază a monoteismului și este considerat ca fiind cel mai mare păcat. Allah poate ierta orice păcat făcut de om, chiar și dacă el nu se căiește, în afară de politeism, pe care nu-l iartă decât după o căință sinceră. (Zumer 39: 53 și Nisaa 4: 48) Și asta deoarece politeismul este văzut ca fiind o trădare a dragostei lui Allah pentru omenire.

Opusul politeismului este monoteismul (tewhid). Tewhid înseamnă „atribuirea tuturor însușirilor divine lui Allah și nefacerea de parteneri Lui.” Evident, acești termeni sunt opuși și dacă unul dintre ei este prezent, celălalt nu poate fi prezent.

Islamul ne învață că adorarea unui lucru sau a unei persoane în afară de Allah este un act de politeism, chiar dacă este vorba de îngeri, un duh sfânt, un profet, un sfânt, o persoană remarcabilă, o stea sau Pământul etc. Singurul care trebuie adorat, este Allah. Adorarea altcuiva în locul Lui este egală cu atribuirea de însușiri divine acelei persoane. În regulamentul muncii este clar menționat faptul că atât angajatorul, cât și funcția lui sunt imuabile, iar atât cel care este angajat, cât și funcția lui sunt schimbătoare, inferioare. Contrar acestui regulament, cel care-și desemnează propria divinitate însemnă că este patronul acelei divinități. Iar cel care-și desemnează de unul singur divinitatea semnifică de fapt adorarea propriului ego. Mai simplu spus, cei care fac astfel, își divinizează propriile plăceri și dorințe (Yusuf 10: 66). De aceea, orice formă sau fel de politeism este cauzată de necunoașterea propriilor limite.

Imaginați-vă că un om, după ce-și desemnează propria divinitate, începe să o adore. Fără îndoială că acest lucru este un paradox care inevitabil va conduce către distrugerea umană și spirituală.

Așa cum este menționat mai sus, asocierea Calităților Divine ale lui Allah, altcuiva în afara Lui este un act de politeism. Ca urmare, atribuirea perfecțiunii și desăvârșirii altcuiva în afară de Allah este un act de politeism, căci numai Allah este Cel Perfect și Desăvârșit. De aceea, Coranul îi avertizează pe cei care spun despre Iisus că este fiul lui Allah:

„Voi spuneţi un lucru cumplit! Aproape că cerurile se crapă de aceste [vorbe], pământul se despică şi munţii se prăbuşesc în fărâme.” (Maryam 19: 89-90)

Politeismul (șirk-ul) reprezintă cătușele cu care Satana leagă libertatea spirituală a omului. Orice fel de politeism reprezintă o tentativă de a arăta zadarnică, speranța pe care Allah o are în om. Orice fel de politeism îl face pe om să devină ori sclavul altui om, ori al unui lucru, ori chiar al propriului ego.