Coranul consideră homosexualitatea „o depășire a limitelor” și „o lipsă de cumpătare” și o categorisește ca fiind un fel de adulter (Neml 27: 54). Limitele încălcate și normele violate sunt naturalețea și firea omului, pentru că obiectivul dorinței sexuale cu care Allah i-a înzestrat pe oameni este de a asigura perpetuarea și continuarea speciei umane. În mod evident, homosexualitatea contravine acestui scop și contravine, de asemenea, naturaleții umane. Contrazicerea naturaleții și firii lucrurilor este considerată o depășire a limitelor (fahișa). Ca orice altceva care contrazice naturalețea și scopul creației, relațiile homosexuale sunt considerate ca fiind anormale și prin urmare sunt haram (interzise).

Orice relație extraconjugală este considerată păcat în Islam, pentru că persoana care preacurvește săvârșește un lucru pe care Allah l-a interzis, împotrivindu-se astfel  poruncilor stabilite de El. Dacă adulterul este comis în public, nu numai că este un păcat, dar este considerat și o vinovăție.

Pentru a fi iertat de păcatul adulterului, omul trebuie să se căiască de acest păcat în timpul vieții (Zumer 39: 53). Însă dacă omul ajunge în fața lui Allah, în Ziua Judecății, fără să se fi căit de păcatul adulterului, rămâne la voința lui Allah; dacă El va dori îl va curăța de păcat, iertându-l, iar dacă nu va dori nu îl va curăța, pedepsindu-l. Potrivit învățăturilor islamice, focul Iadului îl va atinge pe om numai dacă acesta va avea un păcat care trebuie ispășit. Expresia „dacă Allah dorește să ierte” nu este un act ce ține exclusiv de voința lui Allah, ci iertarea divină este în funcție de faptele bune sau rele pe care omul le-a acumulat în viața lumească (Qaria 101: 6-9).

Pedepsirea celui pentru care comiterea adulterului s-a transformat într-un oprobriu public este stabilită de versetul coranic: „Pe cea care preacurveşte şi pe cel care preacurveşte biciuiţi‑i pe fiecare cu câte o sută de lovituri.” (Nur 24: 2)

Însă pentru a se putea aplica această pedeapsă trebuie să se îndeplinească condiția ca patru martori să depună mărturie precum că au văzut acțiunea de comitere a adulterului într-un mod clar și sigur. (Nur 24: 13) Așa cum Coranul stabilește o pedeapsă pentru relațiile sexuale ilegale, stabilește și o pedeapsă pentru calomnierea cu adulterul a unei persoane nevinovate (Nur 24: 4).

Islamul definește orice relație extraconjugală ca fiind adulter. Coranul interzice orice fel de adulter și îl consideră o încălcare a limitelor moralității (Isra 17: 32). Coranul nu numai că interzice adulterul, dar îl și condamnă conform versetului: „Si nu vă apropiaţi de preacurvie, căci ea este o josnicie!” (Isra: 32), pentru a-i preveni pe musulmani să ajungă la situația care ar putea duce către adulter. Islamul nu numai că interzice vehement adulterul, dar implementează și norme și reguli care să reglementeze relațiile permise dintre femeie și bărbat. Interzicerea, de asemenea, stabilește ca măsură de precauție o distanță între sexele opuse cu scopul de a stopa lezarea sentimentelor.

Potrivit Coranului, orice animal care nu este sacrificat de dragul lui Allah, ci este sacrificat de dragul unor ființe sau obiecte idolatrizate de oameni, este haram (interzis) și ca atare carnea lui nu trebuie consumată (Baqara 2: 173). Însă dacă nu au fost sacrificate în numele idolilor, atunci carnea acestor animale se poate consuma.

Coranul recomandă invocarea Numelui lui Allah asupra animalului care urmează să fie sacrificat (Hajj 22: 36). Această instruire divină ar putea fi interpretată ca „Respectă viața, chiar și a unui animal.” Numai Allah este Cel care dă viața și numai El o poate lua. De aceea, oamenii pot lua viața numai în Numele și cu permisiunea lui Allah, căci El a fost Cel care a dăruit viața. Expresia „besmelle” – „În numele lui Allah, Cel Milostiv, Cel Îndurător” – rostită asupra animalului care urmează să fie sacrificat poate fi înțeleasă ca fiind o cerere a permisiunii lui Allah pentru sacrificarea uneia dintre creaturile Sale.

În același timp, besmelle stabilește o conexiune între Creatorul Suprem și creație, pentru că mâncarea este o creație, iar Creatorul este Allah. Aceia care stabilesc o relație între hrană și Sursa ei nu au nicio dificultate în a mulțumi pentru aceasta. Însă aceia care întrerup acea conexiune, uită să mulțumească pentru hrană. În același timp, rostirea acestei expresii reprezintă o mulțumire adusă lui Allah pentru hrana necesară subzistenței (Hajj 28: 34). Ca urmare, aceasta este esența sacrificării animalelor cu și în numele lui Allah.

Energia corpului uman câștigată prin consumul de mâncăruri haram caută portițe de ieșire tot haram. Cu alte cuvinte, energia acumulată datorită unor mâncăruri prihănite murdăresc voința, rațiunea și conștiința omului. Coeficientul de transformare a hranei permise în fapte bune nu poate fi nicidecum egal cu acela de transformare a hranei permise în fapte bune. Dacă uneori cineva comite păcate neintenționat ar trebui să vadă dacă nu cumva mâncarea consumată de el este prihănită sau interzisă.

Hrana contribuie la formarea atitudinii și caracterului mai mult decât ne dăm seama. Cei care se hrănesc organizat vor gândi organizat. Căci organele, atunci când își îndeplinesc funcțiile, își iau energia din alimente. Ca urmare, hrana neprihănită contribuie la generarea de comportamente bune și morale. Și așa cum poluanții strică mediul, la fel și hrana prihănită duce la alterarea acțiunilor omului.

De asemenea, este posibil să fie alterat și câștigul curat (halal). De exemplu, strugurii sunt buni și sunt permiși, însă dacă sunt transformați în vin, ceea ce era curat devine murdar, respectiv permisul devine interzis. Următorul verset avertizează să nu se prihănească ceea ce este curat:

„Iar din roadele curmalilor şi ale viţei de vie luaţi băutura îmbătătoare şi venit bun, iar întru aceasta este un semn pentru un neam [de oameni] care pricep.” (Nahl 16: 67).

Consumul de hrană curată și permisă îl face pe consumatorul ei să fie deasupra celorlalți. Așa cum învățăm din Coran, unul dintre factorii care au contribuit la ridicarea Fiilor lui Israel deasupra celorlalte națiuni din acele timpuri se datorează consumului de hrană permisă și neprihănită (Jathiyah 45: 16).

În Islam există două criterii cu privire la alimente:

1. Permise și interzise (halal și haram)
2. Curat și murdar (tayyib și habis)

Chestiunile legate de halal și haram sunt subiectul studiilor religioase, în timp ce tayyib și habis sunt subiectul studiilor științelor naturale, precum medicina și chimia.

Oamenii de știință musulmani nu caută să justifice aspectele permise, ci încearcă să le argumenteze pe cele interzise. Dacă nu există vreo dovadă că acel lucru este interzis, atunci este considerat ca fiind permis. Coranul este foarte strict când vine vorba de adăugirea unui lucru nou pe lista celor interzise din partea unei autorități în afară de Allah: „Cine a oprit podoaba orânduită de Allah, pe care El a făcut‑o pentru robii Săi şi bunătăţile cele trebuincioase pentru vieţuire?” (Araf 7: 32). Chestiunile interzise (haram) sunt certe și evidente, de aceea Coranul este de zece ori mai sensibil când este vorba de considerarea a ceea ce este permis ca fiind interzis. (An’am: 140). Coranul spune despre cei care afirmă că un lucru este interzis, în timp ce el este permis: „Însă cei care nu cred au născocit minciuni împotriva lui Allah şi cei mai mulţi dintre ei nu au judecată.” (Maida 5: 103).

Așa cum am discutat mai sus, numai Allah poate declara ceea ce este permis și ceea ce este interzis (Yunus 10: 59-60). Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), cu toate calitățile și virtuțile sale, nu a putut să interzică ceea ce este permis nici pentru el însuși, darămite pentru ceilalți. Este cunoscută o situație în care Allah l-a mustrat pe Profet pentru că și-a interzis consumul unor alimente permise (Tahrim 66: 1).

Dacă tot Coranul insistă asupra alimentelor interzise doar o singură dată, insistă de zece ori mai mult când vine vorba de cele care inițial au fost permise, însă mai apoi au fost interzise. Acest fapt semnifică următorul lucru: dacă interzicerea unui lucru permis este importantă, modificarea unui lucru din permis în interzis este de zece ori mai importantă. Aceasta este regula de bază din Coran, căci:

„Allah vă voieşte uşurarea, nu vă voieşte împovărarea” (Baqara 2: 185).

În Islam nu există practica denumită „binecuvântarea hranei”, așa cum este întâlnită în iudaism, pentru că, în Islam nu există reprezentanți ai divinității care să binecuvânteze hrana „în numele Lui”. Oricum hrana reprezintă generozitatea lui Allah asupra omenirii.

Sistemul coranic de valori consideră prioritare aspectele morale față de cele materiale. De exemplu, revelația atribuie o valoare mai mare Vieții de Apoi decât vieții lumești, spiritului mai mult decât trupului, credinței mai mult decât faptelor și intenției mai mult decât ritualurilor de adorare. Cu alte cuvinte, hranei „morale”, a sufletului i s-a dat o importanță mai mare decât hranei materiale, a trupului. Coranul consideră mai gravă hrănirea minții cu informații negative, comparativ cu nutriția corpului cu o hrană toxică și o abordează ca fiind o problemă deosebită. Numărul de versete care vorbesc despre purificarea sufletului este mult mai mare decât numărul versetelor care vorbesc despre purificarea corpului.

Islamul  interzice toate substanțele care provoacă beție. Coranul denumește substanțele alcoolice că sunt „… numai murdării din lucrătura lui Satanei.” (Maida 5: 90). Toate poruncile și interzicerile în Islam au ca obiectiv garantarea celor cinci necesități de bază:

1. Protejarea vieții: a fost interzisă și pedepsită vărsarea de sânge uman. (Maida 5: 32)
2. Protejarea rațiunii: au fost interzise alcoolul și toate felurile de droguri. (Maida 5: 90).
3. Protejarea religiei: au fost interzise necredința și politeismul și pedepsite în Ziua Judecății.
4. Protejarea arborelui genealogic a omului: adulterul a fost interzis și pedepsit (Nur 24: 2).
5. Protejarea averii: furtul a fost interzis și pedepsit (Maida 5: 38).

Alcoolul, narcoticele și toate derivatele lor violează stabilitatea rațiunii omului. Având în vedere că rațiunea reprezintă de asemenea și temelia crezului s-a spus că acela care este lipsit de rațiune, este lipsit de credință.

Interzicerea alcoolului și a narcoticelor este percepută, de asemenea, ca o metodă  de protecție a demnității omului. Drumul care conduce către alcoolism trece prin dependență, iar drumul care conduce către dependență trece prin utilizare. Fiecare substanță care dă dependență, inclusiv alcoolul, conduce la slăbirea voinței și a rațiunii omului.  Iar ca rezultat, îl face pe om să facă lucruri nedemne de el. Nu poate fi vorba de măsuri –  mici sau mari – când este vorba de cele interzise. Pentru a înțelege acest principiu islamic, este suficient să amintim următoarea regulă: totalitatea drumurilor care se sfârșesc în alcoolemie și dependența de narcotice încep cu prima picătură de alcool sau prima doză de narcotice. Ca atare, Islamul interzice consumarea acelei prime picături sau acelei prime doze.

Există de asemenea și o dimensiune morală a interzicerii alcoolului și a narcoticelor.

Omul este sclavul lucrurilor de care este dependent. Această dependență îi distruge onoarea și demnitatea. Însă el nu a fost creat să fie dependent de plăceri și vicii, ci a fost creat să-L slujească pe Creatorul său! Adevărata libertate este să poată să-și controleze dorințele și pasiunile vicioase.

O, omule! Ferește-te de alcool și narcotice și de acea dependență pe care o creează. Nici nu te îmbătata cu averea, banii sau cu reputația și poziția socială!

În Islam, consumarea cărnii de porc, este interzisă de către Coran. Un musulman nu ar trebui să consume porc în afara situației în care viața acestuia este amenințată (Maida 5: 3, Baqara: 2: 173, An’am 6: 145 și Nahl 16: 115). În timp ce motivele interzicerii majorității lucrurilor au fost explicate, versetul care interzice consumarea cărnii de porc nu vine cu nicio explicație. Dar, înainte de toate, nu trebuie să uităm că religia noastră este o religie care înseamnă supunere totală față de poruncile lui Allah. De aceea, scopul din spatele unor lucruri interzise poate fi un test pentru a vedea supunerea noastră față de poruncile Lui. Totuși, acest lucru nu ne oprește să chibzuim asupra motivului acestei interziceri.

Islamul interzice consumarea cărnii de porc, dar nu face nimic pentru eradicarea acestei specii de pe suprafața pământului. Dimpotrivă, porcul este unul dintre animale care au fost create cu un scop anume. Primul răspuns care vine în minte la întrebarea „Care este scopul existenței porcului?” este că ei sunt niște măturători excelenți și ca atare au slujba de a curăța pământul de gunoaie.

Problemele de sănătate cu privire la acest animal au fost văzute ca motive ale interzicerii consumului acestui animal. Acest fapt, potrivit părerii unanime a oamenilor de știință musulmani și nemusulmani, reprezintă un aspect care nu trebuie ignorat. De asemenea, poate fi vorba și de o necesitate morală care constă în „transformarea omului într-o persoană precum porcul”. Așa cum bine se știe, porcii sunt considerați ca fiind animalele care n-au limite.

1. a) N-au limite în mâncat. Porcii sunt omnivori și mâncăcioși prin naturalețea lor. Nu sunt selectivi în ceea ce mănâncă. Porcii mănâncă aproape orice le trece prin cale, inclusiv fecale, alte animale și toate formele de gunoi.
2. b) N-au limite în reproducere. Porcii sunt printre cele mai fertile mamifere. Scroafele mature pot produce până la paisprezece purcei și pot ajunge la vârsta pubertății numai în șase luni.
3. c) N-au limite în împerechere. Porcii nu sunt geloși sau protectivi cu partenerele lor și ca atare se pot împerechea într-o manieră lipsită de bariere.

Așadar, mesajul moral transmis drept-credincioșilor prin interzicerea cărnii de porc este: „Cunoaște-ți limitele.”

• Să nu fii în stare să alegi vorbe înțelepte este o porcire a limbii.
• A pierde controlul asupra ta și a te lăsa condus de emoții și sentimente este o faptă grosolană (porcărie) a sentimentelor.
• Să acționezi impulsiv și să faci tot ceea ce-ți vine în minte este o porcărie a acț
• Lipsa abilității de control asupra comportamentului este un alt tip de porcărie ce conduce la depravarea valorilor morale.

Ca urmare, un alt mesaj ar fi: „O, oameni! Nu vă pierdeți limitele morale decât dacă doriți să vă asemănați cu un porc!”

Există două tipuri de pedeapsă pentru uciderea oamenilor nevinovați (cu sau fără intenție):

1. Pedeapsa din Ziua de Apoi pentru încălcarea unui drept al lui Allah (Nisaa 4: 93).
2. Pedeapsa din această lume pentru încălcarea unui drept al omului.

Pedeapsa din această viață este echivalentă cu acea crimă – moartea. (Baqara 2: 178) Totuși ruda cea mai apropiată a victimei este îndemnată să-l ierte pe ucigaș (Baqara 2: 178). Dar dacă ține să fie pedepsit, nu trebuie să acționeze cu sentimentul răzbunării și să aplice o pedeapsă mai mare decât echivalentul crimei (Isra 17: 33). Căci dacă face acest lucru se consideră că a întrecut măsura stabilită de Allah.

În drepturile penale care trasează hotarele Coranului sunt implementate trei conștiințe:

1. Conștiința victimei
2. Conștiința societății
3. Conștiința vinovatului.

În timp ce alte sisteme legale iau în considerație primele două tipuri de conștiințe, Islamul este singurul sistem care include și cea de-a treia conștiință. Dar, cu siguranță, înainte ca inculpatul să aibă conștiința împăcată cu gândul că va avea de îndurat o pedeapsă bine meritată, va trebui activată conștiința acestuia.

Pedeapsa capitală reprezintă cea mai grea pedeapsă lumească dată de Islam; aceasta a fost dată pentru cel care ucide un om nevinovat. Dar pentru că pedeapsa cu moartea este un lucru ireversibil, Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a sfătuit ca aceasta să nu fie aplicată în cazurile incerte.

 Potrivit revelației, uciderea intenționată a unui om nevinovat este egală cu uciderea întregii omeniri (Maida 5: 32). De aceea, dacă cineva ucide un om, el/ea:

1. Ucide o operă de artă a lui Allah și își va proclama divinitatea prin luarea unei vieți.
2. Violează drepturile omului prin uciderea unei părți a omenirii.
3. Prin uciderea intenționată a unui suflet nevinovat dintre semenii săi, va fi văzut ca un individ periculos pentru ceilalți oameni și ca urmare își va face o mare nedreptate.

Pe lângă faptul că Islamul acordă vieții umane valoarea cea mai însemnată, de asemenea, nu-l lasă pe om fără protecție în fața celor care atacă aceste valori. Astfel, Islamul permite ca omul să se apere atunci când viața îi este în pericol. Însă trebuie ca omul să-și cunoască limitele acestor drepturi. Chiar dacă versetul le permite musulmanilor să se lupte cu scopul de a se apăra, le cere să nu comită agresiuni, căci Allah nu‑i iubeşte pe agresori! (Baqara 2: 190) Allah nu le interzice musulmanilor să se poarte frumos cu cei care nu au pornit o luptă împotriva credinței lor sau care nu i-au alungat de pe pământurile lor. (Mumtahana 60: 8) Din aceste motive, Islamul interzice omuciderea, cu excepția situației în care omul este nevoit să se apere și a situației de executare a pedepsei cu moartea cauzată de uciderea unui alt suflet nevinovat.