Nu sunt îngeri ci sunt oameni (Fussilat 41: 6).

Sunt exemple nu numai pentru că au transmis mesajul divin ci și pentru că sunt cei mai buni practicanți al acestuia (Ahzab 33: 21).

Sunt tot timpul drepți și cinstiți (Meryam 19: 41).

Sunt posesori ai virtuților și îndurători în fața suferințelor (Enbiya 21: 85-86).

Nu cer niciun fel de plată pentru sarcina pe care o îndeplinesc (Hud 11: 51).

Religia tuturor este aceeași. Dogma, scopul și obiectivele lor sunt de asemenea  aceleași. Deosebirea dintre ei constă numai în limba vorbită, metoda folosită și în practică (Maide 5: 48).

Profeția este o fereastră divină care s-a deschis către omenire. Profeția este cea mai originală instituție de educare și de învățământ pe care a cunoscut-o vreodată omenirea. Acești învățători ai omenirii nu știu ce înseamnă vacanța și pensionarea. Profeția este instituția de voluntariat cu cea mai lungă durată care a fost văzută în istoria omenirii.

Profeții sunt oamenii pe care Allah i-a însărcinat cu transmiterea mesajelor Lui către oameni. Ei se supun legilor la care se supun și ceilalți muritori. Se nasc, se hrănesc, se întristează, se bucură, se îmbolnăvesc, mor sau pot fi asasinați. Ei sunt însărcinați cu transmiterea mesajelor primite de la Allah, fără a le altera sau a le aduce vreo modificare. Ei nicidecum nu cer plată pentru îndatoririle lor. Ei niciodată nu spun minciuni în numele lui Allah. Ei respectă și supraveghează hotarele pe care le-a trasat Allah pentru omenire. Pe scurt, aceștia sunt cei care și-au dedicat întreaga viață pentru cauza lui Allah.

Toți profeții reprezintă exemple pentru omenirea din toate locurile și timpurile.

Viața lor nu este de neatins, așa cum este cea a îngerilor, ci este la îndemână și accesibilă.

Evenimentele prin care au trecut profeții sunt evenimente a căror probabilitate de a se repeta este posibilă în cazul unora sau altora, într-un anumit timp și spațiu, până în Ziua Judecății.

Pentru a fi contemporani cu profeții nu este obligatoriu să ne întoarcem în vremurile lor. Ci este de ajuns să le continuăm misiunile și să le transpunem în prezent.

Crezul în profeți este:

1. Crezul că Allah intervine asupra vieț Căci Allah nu a creat Universul și nu l-a creat pe om – fructul nobil al copacului existenței – pentru a le abandona. Profeții reprezintă dovada faptului că omul nu a fost lăsat de capul lui. Ba din contră, Allah se implică în viața și istoria omenirii, iar trimiterea profeților reprezintă unul dintre aspectele angajamentului Lui.
2. Crezul că Allah îl călăuzește pe om. Profeții reprezintă exemple pentru oameni. Prin trimiterea acestora, Allah îi prezintă omului modele din propria specie ceea ce sugerează faptul că El nu și-a pierdut nădejdea de la omenire și faptul că nici omul nu trebuie să deznădăjduiască în ceea ce-i privește pe semenii săi.
3. Crezul că toți cei buni și faptele bune nicidecum nu se vor uita și nu vor pieri. Profeții au fost, prin excelență, cei mai activi dintre membrii societăților în care au trăit. Ei sunt cei care și-au dedicat viața pentru fericirea omenirii fără a aștepta vreo răsplată de la careva. În Coran s-au menționat numele și povestirea a 28 dintre ei. Acest aspect ne transmite mesajul că binele și cei buni nu se vor uita niciodată.

În Coran se menționează deseori despre Creștini și Evrei. Conform Coranului nu toți creștinii și nici toți evreii sunt la fel. Ca urmare cei buni sunt lăudați, iar cei rătăciți sunt blamați. Exact ca în următoarele versete:

„Dar ei nu sunt toţi la fel. Se află printre oamenii Scripturii o comunitate dreaptă, care recită versetele lui Allah în timp de noapte şi se prosternează [rugându‑se]. Ei cred în Allah şi în Ziua de Apoi, poruncesc ceea ce este drept şi opresc de la ceea ce este nedrept şi se grăbesc la faptele bune; aceştia sunt printre cei cucernici. Şi binele pe care ei îl fac nu poate fi tăgăduit, căci Allah îi ştie bine pe cei cuvioşi. Cât despre cei care au tăgăduit, nici averile lor, nici copiii lor nu le vor fi de niciun folos la Allah. Aceştia sunt oaspeţii Focului şi în el vor sălăşlui veşnic.” (Ali Imran 3: 113-116)

„Printre oamenii Scripturii [iudeii] sunt unii care, dacă le‑ai încredinţat un chintal, ţi‑l dau înapoi, dar printre ei sunt şi alţii care, dacă le‑ai încredinţat un dinar nu ţi‑l dau înapoi decât dacă tu stărui fără încetare. Şi toate astea pentru că ei zic: ‹‹Noi nu avem datorinţă faţă de aceşti neînvăţaţi››. Şi ei spun minciuni împotriva lui Allah cu bună ştiinţă.” (Ali Imran 3: 75)

Conform Coranului sursa Noului și Vechiului Testament este divină. Însă acestea și-au pierdut originalitatea prin alterarea atât a textului, cât și a comentariilor acestora, de către clasa clerului.

Observăm că într-un verset din Coran care redă un dialog dintre cei care vor ajunge în Iad, noțiunile de „a folosi rațiunea” și de „a asculta revelația” se utilizează reciproc una în locul alteia: „Dacă noi auzeam revelația sau dacă gândeam nu mai eram dintre cei care vor ajunge în Iad” (Mulk 67: 10). Acest verset arată că rațiunea, care funcționează corect, și revelația nealterată pot fi factori egali în ceea ce privește călăuzirea omului către adevăr.

Coranul, așa cum numește elementele din componența naturii și Universului, precum Pământul, Cerul, Soarele, Luna, noaptea, ziua, ca fiind semne(ayet), așa numește și unitățile de bază ale propriilor sure.

„[Iată] o Carte binecuvântată pe care Noi ţi‑am trimis-o, pentru ca ei să ia aminte la versetele ei şi pentru ca cei care au pricepere să chibzuiască!” (Sad 38: 29)

„Dacă li se spune: ‹‹Urmaţi ceea ce a trimis Allah!››, ei zic: ‹‹Ba noi urmăm cele cu care i‑am găsit pe părinţii noştri!›› Chiar dacă părinţii lor au fost neştiutori şi nu s‑au lăsat călăuziţi?” (Baqara 2: 170)

„Pe cei ce cred şi ale căror inimi sunt liniştite întru pomenirea lui Allah, căci prin pomenirea lui Allah se liniştesc inimile.” (Rad 13: 28)

Viziunea pe care o are Islamul față de rațiune se poate clarifica prin lumina următoarelor versete din Coran:

„Şi El va trimite pedeapsă împotriva acelora care nu pricep” (Yunus 10: 100).

„Cele mai rele vieţuitoare pentru Allah sunt surzii şi muţii care nu pricep” (Enfal 8: 22).

„Şi am cercat Noi pe neamul lui Faraon cu ani de foamete şi cu lipsă de roade, poate că vor lua aminte!” (Araf 7: 130)

„Noi am făcut pentru Gheena pe mulţi dintre djinni şi oameni. Ei au inimi, dar nu pricep cu ele; ei au ochi, dar nu văd cu ei; ei au urechi, dar nu aud cu ele. Aceştia sunt asemenea dobitoacelor, ba ei sunt chiar şi mai rătăciţi. Aceştia sunt nepăsători” (Araf 7: 179).

„În acestea sunt semne pentru un neam [de oameni] care pricep” (Rad 13: 4).

„El este cel care dă viaţa şi dă moarte şi la El se află schimbarea nopţii şi zilei. Oare voi nu pricepeţi?” (Muminun 23: 80).

„Astfel tâlcuim Noi semnele pentru un neam [de oameni] care pricep” (Rum 30: 28).

„Dar oare nu v‑am lăsat Noi să aveţi parte de viaţă lungă pentru ca cel care a vrut să chibzuiască să poată chibzui? Şi a venit la voi Prevenitorul. Deci gustaţi [pedeapsa voastră]! Iar pentru cei nelegiuiţi nu este ajutor!” (Fatir 35: 37)

Coranul este o carte care în nenumărate rânduri îi cere interlocutorului să-și folosească mintea. De altfel nu există o altă carte divină care să încurajeze folosirea minții și a rațiunii așa cum o face Coranul.

În Coran nu vom întâlni substantivul „rațiune” (akl), dar întâlnim verbul „a folosi rațiunea, a gândi” (taakkul). Acest fapt arată trei lucruri:

1. Gândirea se consideră că există atunci când este activă și inexistentă atunci când este pasivă.
2. Valoarea deosebit de mare pe care Coranul i-o acordă minții active, actuale și dinamice.
3. Coranul nu-i dă rațiunii o independență ontologică și nu o absolutizează.

Coranul face trimitere la știință (ilm) de 850 de ori. Știința este direct proporțională cu rațiunea. Astfel orice trimitere din Coran la știință se consideră o trimitere indirectă la rațiune.

Există două moduri de ordonare:

1. Ordonarea versetelor
2. Ordonarea capitolelor

În ceea ce privește ordonarea versetelor aceasta a fost realizată conform instrucțiunilor Profetului. Astfel, atunci când versetele erau pogorâte, Profetul le arăta locul, iar scribii revelației le așezau în locurile arătate. De asemenea, Profetul le recita pe acestea atât în rugăciunile zilnice, cât și în Predica de vineri, timp în care oamenii le auzeau și le memorau.

În ceea ce privește ordonarea surelor și aceasta se împarte în două categorii:

1. Ordonarea oficială. Această ordonare este cea pe care o vedem astăzi în Coran. Această ordonare a fost realizată în timpul conducerii lui Osman de către o comisie de companioni.
2. Ordonarea în funcție de timpul de revelaț Această ordonare are la bază pogorârea cronologică a surelor Coranului. În ceea ce privește colecțiile companionilor, ordonarea cronologică din cadrul acestora diferă de la una la alta.