Ceea ce așteaptă Allah de la om nu este ca acesta să muncească pentru El, ci să muncească pentru el însuși. Să alerge pentru propria lui fericire și nu pentru fericirea lui Allah (Fussilet 41: 46). Căci Allah nu are nevoie de om, însă omul are nevoie în permanență de Allah (Fatir 35: 15).

Omul nu este suficient nici măcar pentru propria persoană, în timp ce Allah nu numai că este suficient, ci El susține întreg Universul cu tot ceea se află în el (Zumer 39: 36).

Coranul îl prezintă pe om împreună cu aspectele lui pozitive și negative. Însă, conform Coranului, omul este o creatură pozitivă încă de la creare. În Coran se spune: „Într-adevăr că Noi l-am făcut superior și l-am onorat pe fiul lui Adam.” (Isra 17: 70)

Islamul respinge doctrina păcatului originar din Creștinism. De asemenea afirmă că bunătatea omului este înnăscută.

Noi l-am creat pe om având cea mai bună natură. (Tin 95: 4-5)

De asemenea, Coranul pomenește și de slăbiciunile omului. De exemplu, omul întrece măsura. Dar când întrece măsura? „Da, da; cu siguranță că omul întrece măsura, atunci când crede că-și este de ajuns lui însuși.” (Alaq 96: 6-7) Omul este o creatură care voiește răul de parcă ar voi binele (Isra 17: 11). Omul este o creatură căreia îi place foarte mult să se contrazică (Kehf 18: 54). Omul este o creatură care se poate împotrivi Domnului său care este atât de darnic față de el (Infitar 82: 6).

În Islam omul reprezintă capodopera lui Allah.

Omul este ființa care a fost creată cu cea mai bună conformație (Tin 95: 4) printre toate creaturile de pe pământ.

A fost înzestrat cu nenumărate binecuvântări divine (Isra 17: 70).

Este creatura care, folosindu-și rațiunea, voința și conștiința, poate să-și supravegheze și să mediteze asupra propriei ființe (Qiyama 75: 14).

Omul este reprezentantul lui Allah în această lume (Neml 27: 62). Responsabilitatea de a clădi această viață i-a fost atribuită lui. Creatorul a creat tot ce se află în această lume pentru om, iar pe om l-a creat pentru El Însuși.

A-l face pe om posesorul triadei „voință-rațiune-conștiință” prin insuflarea spiritului divin, este o cerință a legii desăvârșirii pe care Allah a orânduit-o asupra Universului. Scopul creației omului este încercarea (Mulk 67: 2).

În cazul în care cineva spune: „De ce Dumnezeu nu m-a întrebat și pe mine atunci când m-a creat?” fără îndoială că va cădea în contradictoriu. Căci pentru ca divinitatea să întrebe pe cineva implică ca acel cineva să existe. Evident, cel care nu există n-are nici personalitate. Ca atare nu poate forma o frază care să înceapă cu „eu”, pentru că el nu există. Așadar, cel care nu există nu are nici opinie.

Fiecare lucru are un suflet. Iar sufletul acestei lumi este omul. O lume fără om este precum un trup fără suflet.

Omul reprezintă proiectul lui Allah. Creatorul a echipat suprafața pământului corespunzător acestui proiect.

Allah și-a pus speranța în om. În cazul în care omul face să se piardă această speranță, Allah poate să-l schimbe pe om cu o altă creatură (Ibrahim 14: 19).

Conform Coranului, omul a fost creat cu cea mai bună conformație și a fost plasat la începutul drumului pe care trebuie să meargă pentru a realiza scopul creației lui prin propriul efort și voință (Tin 95: 4-5).

Omul este maestrul care a fost însărcinat cu clădirea pământului. De asemenea, omul trebuie să fie o creatură responsabilă care poate să-și exprime părerea cu privire la propria creație (Qiyame 75: 14). Mai mult, omul este o creatură de excepție care are responsabilitatea de a duce o greutate atât de grea precum voința-rațiunea-conștiința pe care n-o pot duce nici măcar cerurile, pământul și munții (Ahzab 33: 72).

Omul atunci când nu se încarcă cu valori, crede că este independent iar când nu-și cunoaște limitele cade în dizgrație (Alaq 96: 6-7). Omul are o fire grabnică (Isra 17: 11). În loc să fie recunoscător, este nemulțumitor față de Creatorul său atât de Generos față de el (Infitar 82: 6). În caz contrar, când se încarcă cu valori, își îmbogățește lumea lui interioară cu credință și își face din „faptele bune” (ameli salih), despre care Coranul pomenește, propriul mod de viață. Și numai atunci va merita răsplata atât în această viață, cât și în cealaltă (Tin 95: 4-5).

Răspunsul exact la această întrebare îl găsim în capitolul cu numărul 102 din Coran în care se menționează necazurile pe care le cauzează pasiunea de înmulțire:

„Vă abate goana după înmulţire, Până când veţi vizita mormintele. Nu! Voi veţi şti curând! Şi încă o dată: Nu! Voi veţi şti curând! Nu! Dacă aţi şti cu siguranţă! Voi veţi vedea Iadul! Încă o dată: Îl veţi vedea, cu siguranţă! Apoi veţi fi întrebaţi, în Ziua aceea, despre plăceri!” (Tekkasur 102: 1-8)

Din perspectiva Islamului această lume și cele lumești nu sunt negative și nici dizgrațiate. Această lume și materia nu sunt nicidecum negative și satanice, așa cum pretind religiile care au fost influențate de gnosticismul dualist. Din contră, aceasta este considerată un mijloc de examinare. Allah îl încearcă pe om cu această lume și cu cele lumești. Dacă omul vrea să treacă această încercare cu succes trebuie să privească această viață și cele din ea ca ceva care i-a fost încredințat, pentru care va da socoteală. Ca urmare, omul nu trebuie să trateze această viață ca pe-o proprietate în care poate face tot ce-și dorește.

În Islam nu se condamnă să fii posesorul banilor și al averii, ci se condamnă să aparții acestora. A aparține acestei lumi înseamnă să urci calul pe cârca călărețului și, de asemenea, reprezintă punctul de pornire al fiecărui rău. A considera cele lumești un lucru lăsat în grijă și nu o proprietate și, ca atare, a nu aparține acestei lumi, a fost exprimată de Profet prin termenul fakr (sărăcie). Termenul fakr se poate defini astfel: Să nu permiți ca lucrurile lumești să te controleze chiar dacă deții lumile. În concluzie, Coranul nu consideră negative această viață și cele lumești, ceea ce condamnă Coranul este pasiunea de înmulțire.

Natura nu este o proprietate, ci este un lucru care a fost lăsat în grija omului. Allah i-a încredințat natura omului și a făcut-o să-i servească lui pentru a o folosi cu scopul de a dobândi fericirea din cele două lumi. În Coran acestui lucru i se spune „pregătit pentru a asculta porunca – teshir (Hajj 22: 65).

Nu poate fi vorba de începutul și sfârșitul Creatorului, căci „începutul” și „sfârșitul” sunt valabile doar pentru creaturi care depind de timp și spațiu. Acest fapt nu poate fi valabil și în cazul Celui Care a creat timpul. Cel Care a creat timpul și spațiul nu poate fi limitat de timp și spațiu.

Cel creat are neapărat un început. Iar dacă are un început cu siguranță că are și un sfârșit. Așa cum omul are o durată de viață, așa și această lume care-l găzduiește pe om, sistemul solar care găzduiește această lume, această galaxie care găzduiește sistemul solar, Universul care găzduiește această galaxie, au tot o durată de viață. De altfel toate cele ale căror existență este legată de materie au o durată anume de viață. Iar cele care au o durată de viață au un început și un sfârșit.

Coranul subliniază într-un mod persistent că Allah este Creatorul. De asemenea amintește regula conform căreia nicio vietate, în afară de Allah, nu poate crea ceva din neant. Prima lege a termodinamicii, confirmând Coranul, afirmă că omul nu va putea crea niciodată energia din neant. Așadar fiecare existență are o durată de viață. Cea de-a doua lege a termodinamicii, a entropiei, reprezintă echivalentul acestui adevăr în fizică. Nu numai omul este o creatură muritoare, ci și energia este tot o creatură muritoare, căci a fost creată. Coranul denumește starea în care destinația cosmică finală atinge zeroul absolut „Ultimul Ceas”. În Coran există foarte multe versete despre această zi, pe care n-o cunoaște nimeni în afară de Allah, în care această lume își va înceta existența.

Concluzia este următoarea: Creatorul este gazda existenței, iar tot ceea ce a fost creat este trecător. Conform Coranului, Allah este mai aproape de om decât propria lui venă jugulară. Ca urmare, divinitatea nu se află într-un loc unde se poate ajunge mergând. În ceea  ce-i privește pe cei care vor să-L simtă și să ajungă la El trebuie să meargă pe drumul prescris de El.

 Din punct de vedere al începerii vieții, existența se împarte în două:

1. Existența absolută și eternă: Creatorul, Cel a Cărui existență este absolut necesară și fundamentală. Existența Lui nu are nici început și nici sfârșit pentru că El nu este legat de spațiu și timp, căci El este Cel Care a creat spațiul și timpul. El există prin El însuși și de la Sine. Nu poate fi vorba de inexistența Lui. Nu este nevoie de a căuta metode filosofice și logice pentru a dovedi existența Lui. El își proclamă propria existență, spunând „Eu exist”, atât prin conștiința umană, cât și prin natura Lui. Căci toate cele existente sunt mărturii ale existenței Lui.
2. Existența care a fost creată: toate cele existente cu excepția Creatorului. Existența creaturilor nu este primordială, ci este legată de existența Creatorului. El le poate face să existe atunci când voiește, în locul în care dorește și atât cât consideră. Așa cum este posibilă existența creaturii, așa este posibilă și inexistența acesteia.

Inexistența absolută este imposibilă. Dovada acestui fapt nu este numai existența Celui Care spune „Fii!”, ci și existența Celui Care spune „ nu fi!” reprezintă tot o dovadă a existenței. Căci dacă există careva care să spună „nu”, dincolo de acel „nu” înseamnă că existența există. De asemenea nu poate spune „nu” decât cel care există, iar dacă există acel cineva care spune „nu”, înseamnă că existența există.