Haideți să găsim răspunsul la această întrebare recurgând la mărturia istorică și geografică a lumii musulmane.

1. Istoria nu a fost martora asupra exterminării sau a altor forme de degradare a religiilor minoritare din regiunile care fuseseră cucerite de musulmani. Acest comportament binevoitor este valabil și în cazul sectelor care au deviat de la Islam și care și-au arătat opoziția vehementă față de Islam, precum yazidii din Anadol (Turcia de astăzi), druzii din Liban, sikhii din India și bahaii din Iran. În mod contrar, numărul musulmanilor a fost redus la maximum în Spania, în perioada care a urmat celor 800 de ani de existență pe acele meleaguri. În Sicilia a avut loc același lucru. Mai mult, odată ce cruciații au cucerit Ierusalimul în 15 iulie 1092, în două zile nu mai exista niciun musulman. Trebuie menționat că atunci trăiau în acel ținut sub guvernarea musulmanilor un număr însemnat de evrei și creștini, până la intrarea acestora din urmă în Ierusalim.
2. Nu există nicio dovadă, nici în istorie, nici în timpurile noastre asupra faptului că nemusulmanilor li s-a interzis accesul în lăcașurile lor de adorare din țările guvernate de musulmani. De-a lungul istoriei, au existat opt fortărețe construite, precum cea din Basra, Kufa, Cairo și din Kairuan. Musulmanii au ridicat aceste orașe pe câmpuri drepte unde nu existau fundații anterioare. Este un fapt dovedit istoric că minoritățile religioase puteau să-și manifeste practicile proprii în lăcașurile de cult din cadrul acestor orașe. Următoarele cuvinte aparținând lui Amin Maalouf, creștin din Liban, specialist în literatură, confirmă acest lucru: „Dacă strămoșii mei nu ar fi fost creștini într-o țară guvernată de musulmani, ci musulmani într-o țară guvernată de creștini, nu cred că își mai puteau continua traiul în orașe și sate în liniște și pace timp de 14 secole, fiind protejați atât ei, cât și credința lor de către guvernatori”.
3. Coranul garantează nemusulmanilor exercitarea propriilor lor drepturi, chiar și în țări conduse de musulmani. (Maida 5: 43, 47). Coranul vorbește despre iudei, creștini și musulmani astfel:

„Fiecăruia dintre voi Noi i‑am dat o lege şi o rânduială. Dacă ar fi voit Allah, v‑ar fi făcut o singură comunitate, dar El voieşte să vă încerce în ceea ce v‑a dat. Deci întreceţi‑vă în plinirea de fapte bune, căci la Allah este întoarcerea voastră, a tuturor, şi El vă va înştiinţa despre cele asupra cărora aţi avut păreri deosebite!” (Maida 5: 48).

Acest verset nu numai că aprobă trăirea în același loc a enoriașilor diferitelor religii, ci garantează punerea în practică a drepturilor și a libertăților lor.

Pentru a putea înțelege punctul de vedere islamic asupra altor religii, trebuie mai întâi să înțelegem punctul de vedere al acestei religii asupra diversității. Multe pasaje din Coran subliniază diversitatea omenirii și o consideră o bogăție. Islamul consideră diversitatea cerurilor și a pământului, limbajele și rasele umane drept semne ale lui Allah. (Rum 30: 22). Coranul ne învață că Allah a voit să creeze o lume a diversității și a făcut ca fiecare dintre noi să fie o parte a familiei umane, fără ca cineva să moștenească superioritatea față de celălalt. Un alt exemplu este sura Fatir (35) care abordează existența unei armonii magnifice a creării ființelor în ciuda diversității lor. Potrivit acestui capitol din Coran, diversitatea reprezintă bogăție. Potrivit întregului Coran, atacul oricărei rase, culori sau limbaj al rasei umane  înseamnă atacul asupra voinței divine.

În Coran, importanța care este acordată Unicității Creatorului și crezului monoteist este acordată și diversității și pluralismului. Astfel, Coranul transmite următoarele două mesaje:

1. Orice contrazicere sau contrapunere cu principiile Unicității Divine conduce către comiterea celui mai mare păcat, care este șirk-ul (politeismul).
2. Orice contrazicere sau contrapunere cu principiile diversității și pluralismului creaturilor conduce către cel mai mare păcat comis asupra umanității, care este zulm (nedreptate).

Islamul vede diversitatea religioasă ca făcând parte din Voința Divină. Allah nu dorește ca musulmanii să forțeze pe cineva să devină musulman. Versetul coranic spune clar: „Şi de‑ar fi voit Domnul tău, toţi cei de pe pământ ar fi crezut laolaltă! Şi oare tu îi sileşti pe oameni ca să fie credincioşi?” (Yunus 10: 99).

Ca urmare, potrivit Coranului, să visezi la o lume fără religii diferite ar fi echivalent cu opunerea față de Voința lui Allah. Allah protejează diferitele lăcașuri de cult ale celorlalte religii de pornirile răuvoitorilor: „Şi de nu i‑ar opri Allah pe oameni, pe unii prin alţii, ar fi dărâmate chilii, biserici, temple şi moschei în care numele lui Allah este pomenit atât de mult. Allah îi ajută neîndoielnic aceluia care‑L ajută pe El.” (Hajj 22: 40).

În situații normale, revelația divină recomandă monogamia: „…dar dacă vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci [luaţi] una singură.” (Nisaa 4: 3). Totuși, poligamia este permisă în situații excepționale, precum cea a războaielor, sau când numărul de văduve și/sau fete orfane crește foarte mult.

În societatea preislamică nu există nicio limită cu privire la numărul de femei cu care un bărbat se putea căsători. Bărbații se puteau căsători cu câte femei doreau, având grijă numai de cele care le erau pe plac și abandonându-le pe celelalte. Ei inventau căi ilegale și inumane pentru a le putea folosi așa cum își doreau. Una dintre aceste căi era „zihar-ul”care însemna divorțarea soțului de soție în urma unui jurământ. Coranul a luat atitudine și a reglementat pentru cel care recurgea la o astfel de măsură greșită, o pedeapsă și o răscumpărare severă. (Mujadila 58: 1-5)

Islamul consideră următoarele trei elemente ca fiind esențiale în vederea stabilirii bunăstării în întreaga societate:

1. Edificarea personalității
2. Edificarea familiei
3. Edificarea societății

Etimologia cuvântului „familie” este aceea a unui element format din mai multe fragmente care nu poate rămâne în picioare dacă una dintre piese este îndepărtată. Conform revelației, geometria cuvântului „familie” nu constă în alinierea a două linii paralele ( I I ), ci a două linii care se sprijină una pe cealaltă ( I_I ). Familia este precum un uter în care personalitatea se hrănește și formează blocurile necesare structurii societății.

Potrivit Coranului, femeia și bărbatul sunt două jumătăți care sunt incomplete una în lipsa celeilalte. Aceste două părți constituie un întreg numai atunci când sunt împreună. Cele două părți nu se pot substitui una pe cealaltă. Coranul folosește termenul zewj (pereche sau soț) atât pentru femeie cât și pentru bărbat, care constituie elementele fundamentale ale unei familii. Asemenea unei perechi de pantofi, ei sunt pereche, dar nu sunt egali. Purtarea pantofilor invers este dăunătoare atât pentru picior, cât și pentru pantof.

Coranul le cere bărbaților și femeilor să fie responsabili cu privire la atitudinile lor:

„O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v‑a făcut dintr‑o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit din cele două [fiinţe] mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi [unii pe alţii] şi [fiţi cu frică de ruperea] legăturilor de rudenie, căci Allah este Veghetor peste voi [Raqib]!” (Nisaa 4: 1)

În versetul în care se subliniază faptul că o femeie și un bărbat nu sunt opuși unul altuia (azdad), ci sunt o pereche (azwaj), se răspunde la întrebarea „de ce oamenii au fost creați în două sexe diferite prin „…pentru ca voi să trăiţi în linişte împreună cu ele”. Acest scop nu poate fi realizat decât prin „iubire și îndurare”: „Şi printre semnele Lui [este acela] că El v‑a creat din voi înşivă soaţe, pentru ca voi să trăiţi în linişte împreună cu ele. Şi El a pus între voi dragoste şi îndurare şi întru aceasta sunt semne pentru un neam [de oameni] care chibzuiesc.” (Rum 30: 21).

Coranul îl însărcinează pe liderul familiei cu responsabilitatea de a depune mereu eforturi în vederea prevenirii membrilor acesteia de a intra pe un drum al cărui sfârșit este Iadul:

„O, voi cei care credeţi! Păziţi‑vă pe voi înşivă şi familiile voastre de un Foc ale cărui vreascuri sunt oamenii şi pietrele …” (Tahrim 66: 6).

Două familii sunt menționate în Coran ca fiind exemple pentru omenire – familia lui Ibrahim și familia lui Imran: „Allah i‑a ales pe Adam, pe Noe, familia lui Avraam şi familia lui Imran peste toate lumile [din vremea lor].” (Ali Imran 3: 33).

1. Familia lui Ibrahim: Familia este formată din Ibrahim, soțiile lui – Hager și Sarah, copiii lui – Isaac, Ismail și nepotul lui – Lut. Toți acești oameni sunt considerați niște exemple a căror credință a fost testată și care au trecut cu succes de acest test (Saffat 37: 83-115; 100-105).
2. A doua familie este cea a lui Imran, formată din el, soția lui – Hannah, fiica lor – Meryem (Maria) și fiul ei – Isa (Iisus). De asemenea, în acest exemplu sunt incluși și Zekeriya, soția acestuia – Elizabet și fiul lor – Yahya (Ali Imran 3: 35-55).

Coranul îi consideră pe toți credincioșii ca făcând parte dintr-o familie mare. Ba mai mult, consideră întreaga omenire ca fiind o familie mare și li se adresează prin „O, fiii lui Adam!” Prin acest fapt se urmărește prevenirea oamenilor de a deveni sclavii altor oameni și de asemenea se urmărește să-i înfrățească pe oameni pe terenul comun al slujirii numai lui Allah.

Versetul coranic care abordează hijab-ul este următorul:

„Şi spune drept-credincioaselor să‑şi plece privirile lor şi să‑şi păzească pudoarea lor, să nu‑şi arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, şi să‑şi coboare vălurile peste piepturile lor! Şi să nu‑şi arate frumuseţea lor decât înaintea soţilor sau a părinţilor lor, sau a părinţilor soţilor lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soţilor lor, sau a fraţilor lor, sau a fiilor fraţilor lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a acelora pe care le stăpânesc mâinile lor drepte, sau a slujitorilor dintre bărbaţi, care nu mai au dorinţă, sau a copiilor mici care nu ştiu ce este goliciunea femeilor. Şi să nu lovească cu picioarele lor, astfel încât să se afle ce podoabe ascund ele! Şi căiţi‑vă cu toţii, o, voi drept-credincioşilor, faţă de Allah, pentru ca voi să izbândiţi!”(Nur 24: 31)

Părțile corpului care ar putea să se vadă conform versetului sunt fața, mâinile și picioarele. În ceea ce privește femeile care-și acoperă și aceste părți, ele nu o fac datorită poruncii versetului, ci datorită tradițiilor și normelor lor culturale.

Frumusețea feminină este privită în Islam ca fiind personală și ca atare trebuie să rămână privată, neexpusă în public. Cele două motive principale pentru acest lucru sunt:

1. Prevenirea abuzării femeilor, prin punerea personalității ei înaintea feminității.
2. Implicarea femeilor excluse din viața publică din cauza presiunilor tradiționale și culturale predominante în societate.

Practica contradictorie (aceea de încurajare a expunerii frumuseților femeiești) va transforma o relație bazată pe personalitate, într-o relație bazată pe atracție. Scopul hijab-ului este de a proteja moralitatea femeii, a bărbatului și a societății:

1. Femeia. Nu-și va expune părțile private ale feminității ei (menționate mai sus) în public.
2. Bărbatul. Nu va interacționa cu sexul opus într-o manieră cu orientare sexuală și exploatatoare.
3. Societatea. Relațiile dintre femei și bărbați se vor baza pe respect și fundament sănătos.

Substantivul khimar (pl. khumur) semnifică vălul. Din rădăcina acestui substantiv se formează, de asemenea, și alte cuvinte cum ar fi khamr, care este folosit pentru a descrie ceva care intoxică și are înțelesul de „a ascunde, a acoperi și acel ceva care tulbură intelectul.” Înțelesul comun dintre khimar și khamr este acela că ambele indică spre cap. Și kufr înseamnă de asemenea „a acoperi, a ascunde ceva”, dar pentru că derivă din rădăcini diferite, acest cuvânt nu indică spre cap, ci spre inimă.

Khimarul (vălul care acoperă capul) este un port tradițional folosit de femeile libere din triburile arabe atât înainte, cât și după convertirea lor la Islam. În timpurile preislamice, acesta era un accesoriu cu nişte broderii, care era lăsat liber din cap și peste partea din spate a femeii. Numai că acest accesoriu nu acoperea partea pieptului sau a decolteului. Ca urmare prin expresia „…şi să‑şi coboare vălurile peste piepturile lor!” din verset, li s-a cerut femeilor să-și prelungească acoperirea cu vălul, astfel încât acesta să acopere atât gâtul cât și pieptul.

Potrivit Coranului, relațiile dintre femei și bărbați nu sunt centrate pe gen și sex, ci pe personalitate și umanitate. Coranul consideră rudele de gradul întâi ca fiind membri ai aceleiași familii și interzice căsătoria dintre ele:

„Vă sunt oprite [pentru căsătorie] mamele voastre, fiicele voastre, surorile voastre, mătuşile voastre după tată, mătuşile voastre după mamă, fiicele fratelui, fiicele surorii, doicile voastre care v‑au alăptat, surorile voastre după doică, mamele nevestelor voastre, fiicele vitrege de la muierile voastre, la care aţi intrat– dar dacă nu aţi intrat încă la ele, atunci nu este păcat pentru voi – nevestele fiilor voştri din mădularele voastre, precum şi două surori deodată…” (Nisaa 4: 23).

Islamul nu interzice căsătoria dintre o femeie și un bărbat care sunt potriviți și disponibili unul pentru celălalt. De asemenea, Islamul ia unele măsuri de precauție pentru a preveni otrăvirea dorințelor și a pasiunilor seducătoare. În acest sens, impune o distanța rezonabilă între cele două sexe pentru a menține respectul reciproc. Măsurile cele mai importante care au fost luate pentru a preveni depășirea limitelor permise a relațiile dintre cele două sexe, sunt:

1. Porunca de a nu se apropia de adulter (Isra 17: 32). Astfel se creează o zonă tampon între om, ca individ, și adulter.
2. Porunca de a-și apleca privirile (Nur 24: 30-31). Astfel se interzice atât femeilor cât și bărbaților să privească cu dorință unul la celălalt, pentru că ieșirea de sub control aprivirilor ar putea conduce la ieșirea de sub control a relațiilor dintre cei doi.
3. Porunca acoperirii femeii (hijab) – veșmântul prin care femeia musulmană este acoperită din cap până în picioare, cu excepția feței și a mâinilor. Această poruncă implică ambele genuri, însă se adresează femeii în mod special(Nur 24: 31, Ahzab 33: 59).

Acest aspect, destul de răspândit cu privire la Islam, este înțeles greșit. Singurul verset care tratează acest aspect este versul 34 al Surei An-Nisaa:

„Bărbaţii sunt ocrotitori ai muierilor, datorită calităţilor deosebite cu care i‑a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor. Iar cele evlavioase [dintre femei] sunt ascultătoare şi păzitoare [ale celor care trebuiesc păzite] în absenţa [soţilor lor], pe care şi Allah le păzeşte. Pe acelea de a căror neascultare vă temeţi, povăţuiţi‑le, părăsiţi‑le în paturi şi loviţi‑le. Dar dacă ele [revin şi] ascultă de voi, atunci nu mai căutaţi pricină împotriva lor. Allah este Cel mai Înalt, Măreţ [‘Aliyy, Kabir].” (Nisaa 4: 34)

Fedribu-hunne, tradus mai sus cu „loviți-le”, derivă din rădăcina verbului darabe. Verbul daraba înseamnă „a se îndepărta, a se feri, a separa sau a evita pe cineva” dar se folosește și cu înțelesul de „a lovi”. În Coran acest termen s-a folosit cu șase înțelesuri: a da exemplu, a călători (daraba fil-ard), a lovi stâncă, a sigila, a împinge, a condamna. Verbul darabe se poate folosi și pentru a separa două lucruri unul de celălalt, așa cum apare în exemplul darabed-dehru beynena.

Coranul descrie mai multe situații de lovire sau bătaie a unei ființe, dar nu folosește verbul darabe. De exemplu, pentru „lovirea feței” (Dhariyat 51: 29) verbul folosit este sakket, „lovirea cu pumnul” (Qasas 28: 15) – wekezehu, „scuturarea crengilor” (Ta-ha 20: 18) – we ehușșu sau „a lua capul cuiva” (Haqqa 69: 46) – se folosește verbul qataa. Verbul darabe (lovește!) la imperativ este folosit pentru a denota acțiunile îngerilor în versetele din surele Anfal: 50 și Muhammed: 27 și nu acțiunile unor ființe umane. Este important de menționat faptul că înțelesul versetului de mai sus (Nisaa: 34) nu se referă la statul dintre femeie și bărbat, ci se referă exclusiv la relațiile dintre soț și soție ce au fost uniți prin căsnicie.

Potrivit lui At-Tabari, acest verset a fost revelat în urma unui incident în care Habibah, fiica lui Zaid, a venit la Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), după ce soțul acesteia a pălmuit-o. Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a cerut Habibei să-l pălmuiască și ea la rândul ei pe soț, cu aceeași severitate cu care a fost lovită. Dar în acel moment a fost revelat versetul menționat, iar Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Eu am dorit un lucru, dar Allah voiește altceva – și ceea ce dorește Allah este mai bine.” Ne atrage aici atenția,  faptul că Profetul a apreciat ca soția să-și lovească soțul cu aceeași forță cu care a fost lovită, dar Allah nu a aprobat acest lucru.

Dacă totuși cineva dorește să interpreteze verbul darabe, care are o multitudine de înțelesuri cu „a lovi”,  acesta trebuie să ia în considerare următoarele aspecte. Acțiunea de lovire are loc în cadrul familiei, între soț și soție și nu între o femeie și un bărbat oarecare. Coranul ghidează cele două părți menționate în verset către un comportament mai uman, diferit față de cel oferit de societatea timpului în care a fost pogorâtă revelația divină.

Se poate înțelege și din circumstanțele care au condus la revelarea versetului, că acesta se adresează și le recomandă soluții mai umane acelor soți care consideră lovirea soției ca fiind primul lucru care trebuie făcut atunci când apar unele neînțelegeri în căsnicie. Una dintre soluțiile recomandate este de „părăsire a soției în paturile lor”. Totuși, această soluție este considerată ca fiind o pedeapsă numai în cazul poligamiei, în caz contrar va fi o pedeapsă și pentru soț. Ca urmare, scopul recomandărilor din verset este de a preveni lovirea soției, în special în triburile arabe din acea perioadă, în care răspunsul inițial oferit unei soții neascultătoare era lovirea. Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu a aprobat niciodată acest lucru și nici nu a recurs vreodată la această măsură.  În acest sens, el a spus: „Cum vă este rușine ca ziua să vă loviți soția precum loviți un sclav și apoi când vine noaptea, să fiți împreună?” (Al-Bukhari, Nikah: 93). Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a detestat și a interzis total lovirea femeii (Abu Davut, Nisai, Ibn Majah, Ahmed ibn Hanbal).

Se știe faptul că Profetul era foarte aproape de a divorța, dar el nici măcar nu s-a gândit să-și lovească vreodată vreo soție. În această situație, Allah l-a sfătuit să divorțeze de ele într-o manieră dreaptă (Ahzab 33: 28-32), dar nu i-a spus să le lovească vreodată.

Dacă punem versetul din sura Nisaa: 34 în lumina conduitei Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), atunci trebuie să interpretăm înțelesul versului darabe ca fiind „a separa” și nu „a lovi”. În concluzie, Coranul îi sfătuiește pe soți să se distanțeze de soțiile lor în cazul în care acestea sunt neloiale, au o conduită imorală sau se manifestă cu un comportament intolerabil.

Percepția coranică nu este centrată pe sexul omului, ci este centrată pe calitatea lui umană. Atât bărbatul cât și femeia sunt considerați ca fiind elemente esențiale ale existenței ființei umane, așa cum se menționează și în versetul:

„O, voi oameni! Noi v‑am creat pe voi dintr‑un bărbat şi o muiere şi v‑am făcut pe voi popoare şi triburi, pentru ca să vă cunoaşteţi. Cel mai cinstit dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este Atoateştiutor [şi] Bineştiutor [‘Alim, Khabir].” (Hurujat 49: 13).

A fi femeie sau bărbat nu constituie un privilegiu sau o supremație a unuia asupra celuilalt. Coranul subliniază că atât unul cât și celălalt au aceleași oportunități pe drumul salvării eterne:

„Musulmanilor şi musulmancelor, drept-credincioşilor şi drept-credincioaselor, celor supuşi şi celor supuse, celor iubitori de adevăr şi celor iubitoare de adevăr, celor statornici şi celor statornice, celor smeriţi şi celor smerite, celor ce dau milostenii şi acelora [dintre femei] care dau milostenii, celor care postesc şi acelora [dintre femei] care postesc, celor care îşi păzesc castitatea lor şi acelora [dintre femei] care şi‑o păzesc, celor care‑L pomenesc pe Allah mereu şi acelora [dintre femei] care‑L pomenesc, Allah le‑a pregătit iertare şi răsplată mare.” (Ahzab 33: 35)

„Domnul lor le‑a răspuns: ‹‹Eu nu las să se piardă nici o faptă plinită de vreunul dintre voi, bărbat sau muiere, deopotrivă unul cu altul!››” (Ali Imran: 3: 195)

Mai mult, în Coran, femeia și bărbatul nu au fost abordați bazându-se pe conceptul de „egalitate între sexe”, ci aceștia au fost considerați perechi (soți). Ambii, în mod reciproc, au atât responsabilități cât și drepturi.

„Ele au drepturi egale cu obligaţiile lor, după cuviinţă.” (Baqara 2: 228)