Author Archives: admin

Care este natura relațiilor dintre bărbat și femeie?

Potrivit Coranului, relațiile dintre femei și bărbați nu sunt centrate pe gen și sex, ci pe personalitate și umanitate. Coranul consideră rudele de gradul întâi ca fiind membri ai aceleiași familii și interzice căsătoria dintre ele:

„Vă sunt oprite [pentru căsătorie] mamele voastre, fiicele voastre, surorile voastre, mătuşile voastre după tată, mătuşile voastre după mamă, fiicele fratelui, fiicele surorii, doicile voastre care v‑au alăptat, surorile voastre după doică, mamele nevestelor voastre, fiicele vitrege de la muierile voastre, la care aţi intrat– dar dacă nu aţi intrat încă la ele, atunci nu este păcat pentru voi – nevestele fiilor voştri din mădularele voastre, precum şi două surori deodată…” (Nisaa 4: 23).

Islamul nu interzice căsătoria dintre o femeie și un bărbat care sunt potriviți și disponibili unul pentru celălalt. De asemenea, Islamul ia unele măsuri de precauție pentru a preveni otrăvirea dorințelor și a pasiunilor seducătoare. În acest sens, impune o distanța rezonabilă între cele două sexe pentru a menține respectul reciproc. Măsurile cele mai importante care au fost luate pentru a preveni depășirea limitelor permise a relațiile dintre cele două sexe, sunt:

  1. Porunca de a nu se apropia de adulter (Isra 17: 32). Astfel se creează o zonă tampon între om, ca individ, și adulter.
  2. Porunca de a-și apleca privirile (Nur 24: 30-31). Astfel se interzice atât femeilor cât și bărbaților să privească cu dorință unul la celălalt, pentru că ieșirea de sub control aprivirilor ar putea conduce la ieșirea de sub control a relațiilor dintre cei doi.
  3. Porunca acoperirii femeii (hijab) – veșmântul prin care femeia musulmană este acoperită din cap până în picioare, cu excepția feței și a mâinilor. Această poruncă implică ambele genuri, însă se adresează femeii în mod special(Nur 24: 31, Ahzab 33: 59).

Permite Islamul lovirea soției?

Acest aspect, destul de răspândit cu privire la Islam, este înțeles greșit. Singurul verset care tratează acest aspect este versul 34 al Surei An-Nisaa:

„Bărbaţii sunt ocrotitori ai muierilor, datorită calităţilor deosebite cu care i‑a dăruit Allah şi datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor. Iar cele evlavioase [dintre femei] sunt ascultătoare şi păzitoare [ale celor care trebuiesc păzite] în absenţa [soţilor lor], pe care şi Allah le păzeşte. Pe acelea de a căror neascultare vă temeţi, povăţuiţi‑le, părăsiţi‑le în paturi şi loviţi‑le. Dar dacă ele [revin şi] ascultă de voi, atunci nu mai căutaţi pricină împotriva lor. Allah este Cel mai Înalt, Măreţ [‘Aliyy, Kabir].” (Nisaa 4: 34)

Fedribu-hunne, tradus mai sus cu „loviți-le”, derivă din rădăcina verbului darabe. Verbul daraba înseamnă „a se îndepărta, a se feri, a separa sau a evita pe cineva” dar se folosește și cu înțelesul de „a lovi”. În Coran acest termen s-a folosit cu șase înțelesuri: a da exemplu, a călători (daraba fil-ard), a lovi stâncă, a sigila, a împinge, a condamna. Verbul darabe se poate folosi și pentru a separa două lucruri unul de celălalt, așa cum apare în exemplul darabed-dehru beynena.

Coranul descrie mai multe situații de lovire sau bătaie a unei ființe, dar nu folosește verbul darabe. De exemplu, pentru „lovirea feței” (Dhariyat 51: 29) verbul folosit este sakket, „lovirea cu pumnul” (Qasas 28: 15) – wekezehu, „scuturarea crengilor” (Ta-ha 20: 18) – we ehușșu sau „a lua capul cuiva” (Haqqa 69: 46) – se folosește verbul qataa. Verbul darabe (lovește!) la imperativ este folosit pentru a denota acțiunile îngerilor în versetele din surele Anfal: 50 și Muhammed: 27 și nu acțiunile unor ființe umane. Este important de menționat faptul că înțelesul versetului de mai sus (Nisaa: 34) nu se referă la statul dintre femeie și bărbat, ci se referă exclusiv la relațiile dintre soț și soție ce au fost uniți prin căsnicie.

Potrivit lui At-Tabari, acest verset a fost revelat în urma unui incident în care Habibah, fiica lui Zaid, a venit la Profet (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), după ce soțul acesteia a pălmuit-o. Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a cerut Habibei să-l pălmuiască și ea la rândul ei pe soț, cu aceeași severitate cu care a fost lovită. Dar în acel moment a fost revelat versetul menționat, iar Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Eu am dorit un lucru, dar Allah voiește altceva – și ceea ce dorește Allah este mai bine.” Ne atrage aici atenția,  faptul că Profetul a apreciat ca soția să-și lovească soțul cu aceeași forță cu care a fost lovită, dar Allah nu a aprobat acest lucru.

Dacă totuși cineva dorește să interpreteze verbul darabe, care are o multitudine de înțelesuri cu „a lovi”,  acesta trebuie să ia în considerare următoarele aspecte. Acțiunea de lovire are loc în cadrul familiei, între soț și soție și nu între o femeie și un bărbat oarecare. Coranul ghidează cele două părți menționate în verset către un comportament mai uman, diferit față de cel oferit de societatea timpului în care a fost pogorâtă revelația divină.

Se poate înțelege și din circumstanțele care au condus la revelarea versetului, că acesta se adresează și le recomandă soluții mai umane acelor soți care consideră lovirea soției ca fiind primul lucru care trebuie făcut atunci când apar unele neînțelegeri în căsnicie. Una dintre soluțiile recomandate este de „părăsire a soției în paturile lor”. Totuși, această soluție este considerată ca fiind o pedeapsă numai în cazul poligamiei, în caz contrar va fi o pedeapsă și pentru soț. Ca urmare, scopul recomandărilor din verset este de a preveni lovirea soției, în special în triburile arabe din acea perioadă, în care răspunsul inițial oferit unei soții neascultătoare era lovirea. Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu a aprobat niciodată acest lucru și nici nu a recurs vreodată la această măsură.  În acest sens, el a spus: „Cum vă este rușine ca ziua să vă loviți soția precum loviți un sclav și apoi când vine noaptea, să fiți împreună?” (Al-Bukhari, Nikah: 93). Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a detestat și a interzis total lovirea femeii (Abu Davut, Nisai, Ibn Majah, Ahmed ibn Hanbal).

Se știe faptul că Profetul era foarte aproape de a divorța, dar el nici măcar nu s-a gândit să-și lovească vreodată vreo soție. În această situație, Allah l-a sfătuit să divorțeze de ele într-o manieră dreaptă (Ahzab 33: 28-32), dar nu i-a spus să le lovească vreodată.

Dacă punem versetul din sura Nisaa: 34 în lumina conduitei Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), atunci trebuie să interpretăm înțelesul versului darabe ca fiind „a separa” și nu „a lovi”. În concluzie, Coranul îi sfătuiește pe soți să se distanțeze de soțiile lor în cazul în care acestea sunt neloiale, au o conduită imorală sau se manifestă cu un comportament intolerabil.

Care este statutul femeii în Islam?

Percepția coranică nu este centrată pe sexul omului, ci este centrată pe calitatea lui umană. Atât bărbatul cât și femeia sunt considerați ca fiind elemente esențiale ale existenței ființei umane, așa cum se menționează și în versetul:

„O, voi oameni! Noi v‑am creat pe voi dintr‑un bărbat şi o muiere şi v‑am făcut pe voi popoare şi triburi, pentru ca să vă cunoaşteţi. Cel mai cinstit dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este Atoateştiutor [şi] Bineştiutor [‘Alim, Khabir].” (Hurujat 49: 13).

A fi femeie sau bărbat nu constituie un privilegiu sau o supremație a unuia asupra celuilalt. Coranul subliniază că atât unul cât și celălalt au aceleași oportunități pe drumul salvării eterne:

„Musulmanilor şi musulmancelor, drept-credincioşilor şi drept-credincioaselor, celor supuşi şi celor supuse, celor iubitori de adevăr şi celor iubitoare de adevăr, celor statornici şi celor statornice, celor smeriţi şi celor smerite, celor ce dau milostenii şi acelora [dintre femei] care dau milostenii, celor care postesc şi acelora [dintre femei] care postesc, celor care îşi păzesc castitatea lor şi acelora [dintre femei] care şi‑o păzesc, celor care‑L pomenesc pe Allah mereu şi acelora [dintre femei] care‑L pomenesc, Allah le‑a pregătit iertare şi răsplată mare.” (Ahzab 33: 35)

„Domnul lor le‑a răspuns: ‹‹Eu nu las să se piardă nici o faptă plinită de vreunul dintre voi, bărbat sau muiere, deopotrivă unul cu altul!››” (Ali Imran: 3: 195)

Mai mult, în Coran, femeia și bărbatul nu au fost abordați bazându-se pe conceptul de „egalitate între sexe”, ci aceștia au fost considerați perechi (soți). Ambii, în mod reciproc, au atât responsabilități cât și drepturi.

„Ele au drepturi egale cu obligaţiile lor, după cuviinţă.” (Baqara 2: 228)

Este adevărat că toată lumea, inclusiv profeții, vor fi trași la răspundere pentru faptele lor?

Da, este adevărat. În Ziua Judecății, toată lumea va fi trasă la răspundere și considerată responsabilă pentru faptele comise, vorbele spuse și intențiile din această viață. Acest fapt este evident într-un verset din Coran:

„Îi vom întreba Noi pe cei cărora li s‑a trimis, dar îi vom întreba Noi şi pe cei trimişi!” (Araf 7: 6).

Sunt păcatele omului iertate dacă acesta crede în profeția lui Muhammed?

Nu. Acest crez îl întâlnim în creștinism, nu și în Islam. Crezul în profeția lui Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) este doar unul din principiile credinței islamice. Mai mult, să fii musulman nu înseamnă doar să crezi, deoarece crezul reprezintă doar o jumătate a religiei, ci și să îndeplinești fapte bune, care sunt cealaltă jumătate a ei. Coranul susține în zeci de versete că acela care „crede și îndeplinește fapte bune” este pe drumul salvării.

 

Cine iartă păcatele conform Islamului?

În Islam nu există nicio autoritate sau cler care ar putea să ierte păcatele oamenilor. Islamul ne învață că numai Allah Cel Iertător iartă păcatele. Niciun musulman, inclusiv Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu este autorizat să-l ispășească de păcate pe un alt musulman. Coranul îi poruncește Profetului direct și, prin urmare, celorlalți musulmani: „… cere iertare pentru păcatele tale şi pentru drept-credincioşi şi drept-credincioase!” (Muhammed 47: 19).

Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu a putut să ierte păcatele acelora care i-au urmat drumul, însă el a putut să se roage la Allah pentru iertarea păcatelor lor (Ali Imran 31: 159). În cazul în care persoana pentru care Profetul s-a rugat, nu merită iertarea, acesta nu va fi iertat (Tawba 9: 84).

De aceea, Islamul ne învață că numai Allah ne poate ierta păcatele. În consecință, fiecare musulman și musulmană trebuie să-și recunoască propriile greșeli în fața lui Allah și să știe că numai El este Cel care le poate ierta păcatele. Căci Allah este Singurul Care nu profită de păcatele supușilor Lui; orice altă autoritate ar putea să exploateze și să profite de pe urma acestor confesiuni ale oamenilor.

Ce este căința (teube) și ce este cererea iertării (istigfar) și cum se îndeplinesc?

Căința (teube) înseamnă „întoarcere” și semnifică întoarcerea conștiinței umane pe drumul cel drept după devierea acestuia. Istigfar poate fi tradus ca fiind „cererea de iertare de la Allah în așa fel încât păcatul să nu mai fie considerat.”

Teube și istigfar reprezintă o apropiere de Allah formată din două nivele. Teube – „renunțarea la greșeli” – reprezintă primul nivel, în timp ce istigfar – „găsirea binelui” – reprezintă al doilea nivel.

Pe scurt, învățămintele islamice cu privire la păcate sunt următoarele: niciun păcat nu poate fi prea mare pentru a nu obține Iertarea lui Allah. Ca atare, nimeni nu trebuie să se gândească că a comis un păcat care nu poate fi cuprins de Îndurarea lui Allah. Există două lucruri, care sunt mult mai mari decât păcatul propriu-zis:

  1. Să fie inconștient și nepăsător în ceea ce privește păcatele.
  2. Să creadă că acel păcat este de neiertat.

Să fii inconștient și nepăsător de păcate este cel mai mare păcat. Să crezi că un păcat anume nu poate fi iertat de Allah este egal cu pierderea speranței în Allah. Potrivit spuselor Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), Îndurarea și Mila lui Allah asupra oamenilor este mult mai mare decât îndurarea și mila unei mame pentru copilul ei nou-născut.

Versetul coranic prezintă foarte frumos îndurarea lui Allah: „Spune: ‹‹O, voi robii Mei, care aţi întrecut măsura în defavoarea voastră, nu deznădăjduiţi în privinţa îndurării lui Allah!›› Allah iartă toate păcatele. El este Iertător, Îndurător [Al‑Ghafur, Ar‑Rahim].” (Zumer 39: 53)

Condiția iertării păcatului este sinceritatea. Intenția și hotărârea de a nu se mai întoarce la săvârșirea acelui păcat constituie temelia iertării acelui păcat.

Se practică spovedania în Islam?

Conceptul de spovedanie practicat în Creștinism nu există în Islam. În Islam, nu există nici preoți și nici biserici care să supravegheze sau să administreze aceste procedee. În consecință, nu există procedura de „confesiune” în fața altei persoane, pentru că în Islam nu există vreun mijloc sau mijlocitor care să intermedieze între om și Creatorul său. Nicio biserică, niciun preot și niciun cleric nu este calificat să ierte păcatele oamenilor, căci numai Allah, Creatorul lor, are dreptul să facă acest lucru.

Singurul mod prin care cineva poate fi iertat în Islam, este căința sinceră adresată direct lui Allah.

De ce interzice Islamul jocurile de noroc și pariurile?

Jocul de noroc este unul dintre viciile interzise în mod categoric de Islam (Baqara 2: 219). Termenul arab pentru pariuri – meysir – înseamnă „un câștig ușor”.

Jocurile de noroc au fost interzise din aceleași motive pentru care a fost interzisă și dobânda. Jocurile de noroc reprezintă lipsă de respect față de munca omului. Asemenea dobânzii, și jocurile de noroc sunt considerate un atac la adresa societății din partea unor membri ai ei, pentru că aceștia cauzează decăderea morală și corupția acesteia. Jocurile de noroc constituie sursa numeroaselor probleme din societate, precum: destrămarea familiilor, sclavia nevăzută, dependența și chiar crima. Orice fel de joc de noroc reprezintă o insultă la adresa muncii și a celor care muncesc. Din acest motiv, jocul de noroc poate fi considerat o amenințare morală la adresa celor care muncesc și apreciază munca.

De ce definește Coranul dobânda ca fiind „un război împotriva lui Allah”?

În limbajul coranic, tot ceea ce omul posedă, se consideră ca fiind proprietatea lui Allah. De exemplu, Coranul consideră Kaaba, locul binecuvântat încredințat oamenilor, ca fiind „Casa lui Allah” (beytullah), pământul încredințat oamenilor ca fiind „Pământul lui Allah” (ardullah), cămila care a fost încredințată unui grup de oameni din trecut, ca fiind „Cămila lui Allah” (naqatallah).

Același limbaj califică orice violare a drepturilor umane ca fiind o violare a drepturilor lui Allah. De aceea, Coranul consideră dobânda, care este un atac împotriva muncii membrilor societății, ca fiind o declarație de război împotriva lui Allah.

Dobânda pentru banii împrumutați este considerată o violare a drepturilor umanității pentru că orice proces sau operațiune bazată pe interes determină exploatarea și subminează munca. Mai mult, dobânda devalorizează munca onestă a oamenilor în ochii celorlalți și mărește statutul banilor. Ca urmare, preocuparea de a dobândi câștig va trece în fața milei și a compasiunii. Într-o astfel de situație, dorința de a strânge cât mai multă avere trece în fața muncii și a producției, ceea ce constituie o pierdere colectivă a umanității.

Interzicerea dobânzii are ca scop stoparea dorințelor oamenilor „de a colecta cât mai mult”. Coranul ne prezintă în ce loc crunt din Iad va fi condus omul din cauza dorinței de înmulțire a averii, prin următoarele versete atât de relevante:

„Vă abate goana după înmulţire. Până când veţi vizita mormintele. Nu! Voi veţi şti curând! Şi încă o dată: Nu! Voi veţi şti curând! Nu! Dacă aţi şti cu siguranţă! Voi veţi vedea Iadul! Încă o dată: Îl veţi vedea, cu siguranţă! Apoi veţi fi întrebaţi, în Ziua aceea, despre plăceri!” (Tekkasur 102: 1-8).