Rugăciunea are doisprezece condiții: șase interne și șase externe.

1. A) Cele șase condiții externe ale rugăciunii
2. Curățenia spirituală: să te purifici prin îmbăiere de stările care-ți dau un sentiment de murdărie spirituală (psihosomatică) din cauza presiunii pe care o exercită trupul asupra sufletului, precum condiția corporală de după actul sexual sau menstruație.
3. Curățenia fizică: purificarea corporală, a hainelor, a locului de rugăciune de orice fel de impurități. Mesajul transmis de obligativitatea curățeniei fizice/corporale în timpul rugăciunii este evident: menținerea unor poduri între corp și suflet, abstract și materie, fizic și metafizic, fără a rupe legăturile dintre aceste perechi.

Abluțiunea (wudu) este una dintre aceste condiții. Rugăciunea nu poate fi îndeplinită fără abluțiune, adică spălarea acelor părți care sunt cel mai des expuse și cel mai des folosite. Potrivit învățăturilor coranice (Maida 5: 6), o abluțiune corectă este îndeplinită astfel: a) se spală fața (până la frunte, urechi și gât), b) se spală mâinile, încheieturile, antebrațele și coatele, c) se trece mâna udă prin păr și d) se spală picioare de la glezne în jos.

Abluțiunea își pierde validitatea atunci când omul își face nevoile sau are relații sexuale (Maida 5: 6). În cazul în care apa nu este disponibilă, mâinile se șterg cu pământ curat sau cu pietre, acestea substituind apa (Nisaa 4: 43). Chiar și această abluțiune simbolică arată importanța extremă a curățeniei corporale și rolul indispensabil al rugăciunii în viața musulmanului.

3. Acoperirea corpului: femeilor li se cere acoperirea întregului corp cu excepția mâinilor, feței și a picioarelor de la glezne în jos, iar bărbaților li se cere acoperirea corpului cel puțin între buric și genunchi. Acoperirea corpului în timpul rugăciunii arată importanța și valoarea pe care o acordă musulmanii întâlnirii cu Allah. Acoperirea corpului simbolizează, de asemenea, deschiderea sufletului omului. Pentru că acoperirea unui lucru înseamnă simbolic „retragerea lui”, în timp ce descoperirea unui lucru simbolizează „înaintarea lui.” Faptul că trupul este retras și spiritul este înaintat arată că rugăciunea nu este reprezentată doar prin mișcări corporale, ci și printr-un drum spiritual. (Nur 24: 31,60; Ahzab 33: 59).
4. Îndreptarea către Kaabe (qibla): oriunde s-ar afla pe Pământ, musulmanii se îndreptată către Kaaba, Mekka, atunci când își îndeplinesc rugăciunea (Baqara 2: 144), căci aceasta este prima casă construită de oameni pe suprafața Pământului (Ali Imran 3: 96). Condiția de îndreptare către Kaaba îi conferă musulmanului atât conștientizarea locației și a geografiei, cât și trezirea simțului de orientare în spațiu. Îndreptarea către Kaaba în timpul rugăciunii reprezintă îndreptarea către prima casă a umanității. Acest lucru reprezintă un respect față de prima tentativă de civilizare de pe Pământ. Mai târziu, Kaaba a fost reconstruită de Profetul Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) și fiul său, Profetul Ismail (Pacea fie asupra sa!) (Baqara 2: 127). Îndreptarea către Kaaba este un răspuns simbolic la chemarea „tatălui Profeților” Ibrahim (Hajj 22: 27). În timp ce, în rugăciune, qibla corpului este Kaaba, qibla sufletului este Însuși Allah (Baqara 2: 115). Așa cum s-a mai discutat, Allah este mai aproape de oameni decât propriile vene jugulare (Qaf 50: 16). Cu cât omul se apropie mai mult de propria lui ființă, cu atât se apropie mai mult de Allah.
5. Timpul de rugăciune: îndeplinirea rugăciunii trebuie făcută într-un anumit interval de timp. Prin obligativitatea îndeplinirii rugăciunii într-un anumit interval de timp se urmărește conștientizarea omului legat de importanța lui și amintirea faptului că este trecător. Obligativitatea rugăciunii este de cinci ori pe zi așa cum este și în legislația trimisă lui Moise; Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) ne-a arătat cum s-o îndeplinim zilnic, în condiții normale. În condiții extraordinare – vreme nefavorabilă, călătorie – musulmanii pot combina rugăciunea de amiază cu cea de după-amiază și rugăciunea de seară cu cea de noapte. În aceste situații, cele două rugăciuni combinate se pot îndeplini în unul din cele două timpuri de rugăciune.

Locația Soarelui pe cer stabilește timpul rugăciunii; dacă Soarele nu se poate vedea sau nu se poate stabili în toate părțile Globului, ceasul biologic al omului este folosit pentru a suplini durata timpurilor de rugăciune. Lumina zilei a fost desemnată ca măsură în determinarea timpurilor de rugăciune, pentru ca musulmanul, oriunde s-ar afla și oricare ar fi statutul lui, să poate să le afle cu ușurință. Acest lucru, asigură egalitatea în ceea privește posibilitatea de împlinire a rugăciunilor, dar și semnifică faptul că nu va rămâne nici măcar un loc de pe Glob fără rugăciune, în fiecare oră a zilei (Hud 11: 114; Isra 17: 78).

6. Intenția. Aceasta înseamnă „îndeplinirea unui lucru într-un mod conștient.” Repetiția deciziei de împlinire a rugăciunii de către drept-credincios semnifică faptul că el se îndreptă către Allah în mod conștient. Intenția reprezintă raționamentul adorării inimii. De aceea, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Acțiunile stau în intenție.”

B). Cele șase condiții interne ale rugăciunii

1. Tekbir: începerea rugăciunii prin declararea „Allahu Ekber” a cărui semnificație este „Allah este Cel mai/Singurul/în permanență Măreţ”. Una dintre poruncile date de primele versete coranice este: „Pe Domnul tău preamăreşte‑L” (Muddathir 74: 3). Prin declararea supunerii „Allahu Ekber” în timpul rugăciunii, omul realizează că Allah este mai Măreț decât orice caracterizare; El este Cel mai Mare, El este Singurul Măreț, Mărețul Absolut. Când proclamă tekbir-ul, credinciosul care îndeplinește rugăciunea își ridică mâinile simbolic lăsând viața lumească în spatele lui. Astfel, nu-i rămâne în față decât calea care conduce la Domnul lui. Aceasta este „Calea cea dreaptă” descrisă în capitolul Al-Fatiha, capitol care este recitat în fiecare parte a rugăciunii.
2. Qiyam: semnifică poziția de stat în picioare, cu respect și în cunoștință de cauză, de parcă s-ar afla în fața lui Allah (Furqan 25: 64, Ali Imran 3: 191). Qiyam simbolizează respectul omului față de Allah. Qiyam are sensul de „a sta în picioare, a se ridica în picioare, a se îndrepta”. Qiyam constituie prima parte a „Mărturisirii de credință”, adică la ilahe (Nu există altă divinitate demnă de adorare) din la ilahe illaAllah (Nu există altă divinitate în afară de Allah). Mai semnifică și revolta omului față de politeismul, necredința și extremismul în religie. Un om care stă în picioare (qiyam) în timpul rugăciunii este precum un munte care se hrănește începând cu vârful. Ploaia care hrănește muntele coboară din nori, în timp ce revelația care este „ploaia” din pământul inimilor coboară din Tronul lui Allah.
3. Qiraat (recitare): citirea unor părți din Coran ca și când ar dialoga cu Allah, simțind cu inima, înțelegând cu mintea și rostind cu limba. (Muzammil 73: 4). Qiraat reprezintă aducerea Coranului în rugăciune. Rugăciunea este corpul revelației, în timp ce revelația este spiritul rugăciunii. Rugăciunea împlinită prin recitarea Coranului este un act de adorare în care s-a insuflat viață. Ca urmare, este vie și reprezintă un izvor de viață. Qiraat însemnă a citi. Iar scopul citirii este trăirea. Fără îndoială că nu se poate trăi fără a înțelege.

Sura al–Fatiha este inima recitării (qiraat). Al-Fatiha simbolizează „dialogul dintre supus și Stăpânul lui”, așa cum a spus Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Adică Fatiha transformă rugăciunea într-o conversație plăcută dintre Allah și robul Lui. De aceea, Profetul a mai spus: „Rugăciunea nu se consideră rugăciune fără Fatiha.” Astfel, qiyam-ul simbolizează munții, qiraat-ul simbolizează norii de ploaie care udă cu apa lor inima recitatorului.

4. Ruku (plecăciunea): aplecarea din poziția qiyam a părții de sus a trupului astfel încât să devină paralel cu pământul (Baqara 2: 43). Aplecarea în timpul rugăciunii reprezintă refuzul omului de a se apleca în fața altcuiva în afara lui Allah. Este ca și cum omul spune prin limbajul corpului că el își păstrează demnitatea și onoarea. Aplecarea (ruku) reprezintă supunerea colectivității, în timp ce prosternarea (sejda) reprezintă supunerea individuală. Pentru că este un verset care spune „Faceți plecăciunea împreună cu toți cei care fac plecăciunea”, dar nu există vreun verset care să spună „Prosternați-vă împreună cu toți cei care se prosternează.” Aplecarea este o poziție a corpului între qiyam și sejda.

Ruku și sejda reprezintă împreună a doua jumătate a expresiei la ilahe illaAllah, adică illaAllah – „Allah este Singurul care merită adorat”. De aceea, aplecarea (ruku) este aducerea de laude lui Allah prin limbajul corpului. Și de aceea, la revenirea în poziția qiyam, din poziția  ruku, cel care-și face rugăciunea spune SemiaAllahu li men hamidehu adică „Allah îl aude pe cel care-I aduce laude”.

5. Sejda (prosternarea): punerea frunții (lobul frontal) – partea corpului care este cea mai determinantă în diferențierea omului de animalele – pe pământ. Această postură transmite un mesaj prin care omul nu este arogant înaintea lui Allah și este conștient de limitele personale. Sejda reprezintă culmea modestiei în fața lui Allah (Alaq 96: 19) și de asemenea constituie punctul cel mai înalt al respectului față de El.

Sufletul evlavios mai întâi îl face pe posesorul lui să se ridice în picioare, apoi să se aplece înainte Creatorului său, ca la final, să se prosterneze cu umilință înaintea lui Allah. Astfel, sejda reprezintă umilitatea și servitudinea umană înaintea lui Allah. Să te prosternezi reprezintă să te conformezi comenzii lui Allah: „Prosternează‑te şi apropie‑te!” (Alaq 96: 19). Să te prosternezi este o întoarcere la starea pură din pântecele mamei. De aceea, poziția prosternării seamănă cu poziția embrionului din pântecele mamei.

Fără îndoială, sejda este o poziție cu o valoare spirituală ridicată ce are un înțeles simbolic – oamenii se apleacă și se prosternează înaintea lui Allah Singurul și nimănui altcuiva. Printre diversele conotații importante ale prosternării, se află și o dimensiune legată de anatomia omului. Din punct de vedere anatomic, prin prosternare, omul își pune condiția umană pe pământ, înaintea lui Allah. Pentru a înțelege mai bine ce vrem să spunem, vom da ca exemplu, un fapt care a avut loc în secolul al XX-lea. Un tren aflat în mișcare a făcut ca o piatră să lovească un muncitor drept în lobul frontal al capului. Muncitorul și-a pierdut orice abilitate de a îndeplini vreo muncă fizică și ca urmare, și-a petrecut restul vieții doar ca o ființă biologică. A pune pe pământ fruntea/lobul frontal care simbolizează umanitatea noastră, în fața lui Allah, reprezintă un semn de mulțumire în fața Domnului nostru Căruia îi datorăm existența.

6. Șederea (qa’dah): șederea celui care se roagă cu evlavie înainte de finalizarea rugăciunii, ca și când s-ar afla în fața Stăpânului lui. (Ali Imran 3: 191). Șederea în mod normal, simbolizează terminarea unui drum. Qa’dah este poziția în care rugile adresate lui Allah sunt cele mai intense. Ruga nu este numai „o minte a adorării”, ci este o minte și a rugăciunii.

Să spui As-selamun aleykum we rahmetullah – Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra voastră – conclude rugăciunea și simbolizează sfârșitul drumului spiritual. Prin transmiterea salutului pentru toate creaturile din dreapta și stânga noastră, se arată că drumul spiritual a luat sfârșit.

Rugăciunea este o dovadă a supunerii voastre.

Pacea și bunăstarea este o răsplată a supunerii voastre.

Supunerea voastră este o dovadă a credinței voastre.

Iar prin transmiterea salutului are loc împărțirea recompensei supunerii voastre cu toate creaturile.