Firea nu poate fi schimbată, ci poate fi dezvăluită.

Omul se poate îndepărta de fire, ba chiar se poate înstrăina de aceasta. În urma acestui proces, firea nu se pierde, ci doar este acoperită. În acest sens Coranul denumește kufr (necredința) ca fiind o acțiune de acoperire. Uneori acest văl devine atât de gros, un izolator fonic atât de bun, încât face aproape imposibilă reîntoarcerea omului la firea inițială. Ca urmare, omul nu poate insista în necredință (kufr) fără a-și trăda firea. De aceea, Coranul denumește această stare cu „pecetluirea inimii”. De fapt „inima” despre care se vorbește se poate interpreta și ca „firea” sau „conștiința”.

Termenul fitrah („fire”) denotă „temperamentul natural al omului”. De asemenea, firea unui lucru denotă proprietățile naturale pe care le-a primit acel lucru încă de la creare. Cu alte cuvinte, însușirile constructive ale unui lucru poartă numele de „fire”. Coranul făcând trimitere la „firea naturală asupra căreia Allah a creat omenirea” (Rum 30: 30), înregistrează că omul în esență este o creatură bună. Firea este acel ceva care fusese plasat într-un lucru și pe care-l găsim atunci când descojim acel lucru. Cu alte cuvinte, putem spune că firea este programul divin pe care Allah l-a plasat în om încă de la creare. Atunci când este vorba de o fire, fără îndoială că este vorba și de un Creator care acționează asupra lucrurilor într-un mod real și activ.

Firea constituie una dintre noțiunile cheie în înțelegerea problemei răului. Postulatul „Fiecare lucru deține o fire” implică în mod obligatoriu faptul că „fiecare lucru a fost creat cu un scop”. A utiliza un lucru în scopul pentru care a fost creat se consideră „bunătate”, iar a-l utiliza în alt scop se consideră „răutate”. Iar acest rău, cu cât se îndepărtează mai mult de la scopul pentru care a fost creat, cu atât este un rău și mai mare. Prin urmare, este evident că răul care iese la iveală nu este cauzat de crearea acelui lucru, ci este cauzat de utilizarea acelui lucru în alt scop decât cel pentru care a fost creat.

Creaturile indică prin propriile lor firi, faptul că au fost create de un Creator. Dacă ar fi să folosim termeni tehnologici, firea lucrurilor este „formatul divin.” Allah Cel Care creează din nimic, atunci când a creat lucrurile și-a pus ștampilă asupra lor. Formatarea lucrurilor care reprezintă ștampila divină ne face posibilă denumirea acestora. Cu alte cuvinte, firea este în relație cu generozitatea lui Allah arătată fiilor lui Adam, care constă în „învățarea denumirilor” lucrurilor și ale obiectelor (talimul esma). Dacă Allah nu le-ar fi dat creaturilor firea, acestea n-ar fi avut o personalitate sau identitate. Iar dacă aceste creaturi n-ar fi avut o identitate, n-am fi avut posibilitatea să le denumim. Versetul în care s-a folosit în locul termenului fitra („fire”) termenul sibga („vopsea”), ne ajută să înțelegem firea:

„[Aceasta este] vopseaua lui Allah! Şi cine poate da o vopsea mai frumoasă decât Allah?! Noi Lui Îi suntem slujitori!” (Baqara 2: 138)

„Toată Preamărirea este numai lui Allah, Creatorul (Dătătorul firii) cerurilor şi pământului din nimic.” (Fatir 35: 1)

Răspunsul pe care-l dă Coranul la această întrebare este următorul: „El a creat moartea și viața pentru a vedea care dintre voi va avea cea mai frumoasă atitudine.” (Mulk 67: 2)

Conform Coranului copilul nu este responsabil pentru păcatul părintelui. Coranul subliniază într-un mod foarte clar responsabilitatea individuală: „Nimeni nu este răspunzător de sarcinile celorlalți.” (Fatir 35: 180) Cu alte cuvinte, omul nu vine pe lume păcătos.

Coranul pomenește de faptul că tatăl unui profet atât de important precum Ibrahim/Avraam a fost un idolatru ce confecționa idoli (Enam 6: 74). De asemenea, pomenește de fiul profetului Nuh/Noe care a fost un necredincios (Hud 11: 42-47). Unul dintre obiectivele pe care le au aceste exemple din trecut este de a arăta că fiecare este responsabil de propriile acțiuni și fapte.

Nu se pomenește. Coranul afirmă că omul a fost creat având firea pe care i-a dat-o divinitatea (Rum 30: 30). Atunci când explica acest verset, Profetul a spus următoarele: „Fiecare nou-născut se naște cu firea Islamului.” (Buhari și Muslim) Conceptul „primului păcat” se contrazice total cu principiul „responsabilității individuale”, care este una dintre legile atitudinii comportamentale ce nu admit vreo modificare.

Conform Coranului omul vine pe lume responsabil pentru că Îi este dator Celui care L-a creat încă de la naștere.

De altfel, primul păcat îi aparține satanei și nu lui Adam. Căci înainte ca Adam să mănânce din copacul interzis, Satana a păcătuit neîmplinind porunca lui Allah de a se prosterna în fața lui Adam. Ca urmare, dacă trebuie să se pomenească despre un prim păcat, acesta este păcatul comis de satan și nu de om.

Această doctrină a păcatului original care a fost atribuit în mod eronat omului, a condus la multe discriminări, precum rasismul care a apărut după un timp.

Prosternarea îngerilor în fața lui Adam/ fiilor lui este e expresie simbolică. De altfel, Coranul ne transmite că stelele și copacii se prosternează (Rahman 55: 6). În acest context, prosternarea semnifică ca fiecare creatură să fie mulțumită cu rolul pe care i l-a dat Allah. Fiecare creatură are o programare divină încă de la creare. Ca urmare creatura își desfășoară viața conform acelei programări.

Prosternarea îngerilor în fața fiilor lui Adam simbolizează supunerea naturii din jurul omului și intrarea acesteia în porunca lui (Hajj 22: 65; Nahl 16: 12). Datorită acestui fapt, omul folosește pământul, apa, aerul. De asemenea își face drum pe uscat, pe mare și în aer, călătorind astfel pentru a descoperi natura.

În Coran nu există o deosebire clară între spirit și trup. În Coran nu se permite nicidecum o astfel de interpretare. Concluzia care rezultă din versete în general, în legătură cu acest subiect, este că relația dintre spirit și trup este precum relația dintre rațiune și creier, semnificație și cuvânt, electricitate și cablu. Esența acestui subiect este că spiritul și trupul nu sunt două lucruri care se contrapun, aflându-se fiecare la poluri opuse, ci sunt o pereche (unul cu celălalt). Atunci când unul dintre ei lipsește, celălalt nu mai poate funcționa.

Coranul ne transmite că nouă ni s-au dat foarte puține cunoștințe despre spirit. În acest sens, Coranul îi poruncește Profetului următoarele: „Ei te întreabă despre spirit. Spune spiritul face parte dintre acțiunile Domnului Meu și vouă vi s-au dat cunoștințe foarte limitate despre acest subiect.” (Isra 17: 85) Adresându-se drept-credincioșilor, Coranul spune adevărul conform căruia nu se vor ști vreodată toate dimensiunile spiritului. De asemenea, acest verset sugerează faptul că omul deține cunoștințe limitate în ceea ce privește cele care nu se văd și, ca atare, în această privință trebuie să se încreadă (iman) în Allah.

În Islam trupul nu este un aspect negativ. În Coran trupului nu i se atribuie nicio însușire negativă. Din contră, trupul reprezintă mijlocul prin care se realizează faptele bune (el-amelus-salih), care constituie cel de-al doilea element după crez, pentru care Allah îl răsplătește pe om. Dacă ar fi să discutăm în limbaj electronic, trupul constituie echipamentul (hardware), iar spiritul are funcția de energie și program (software). Fără cel dintâi, cel de-al doilea nu poate funcționa.

Expresia „Am insuflat din spiritul Meu” exprimă intervenția lui Allah în procesul de umanizare a ființei. De asemenea respinge toate tezele conform cărora omul ar fi rezultatul întâmplării. Omul nu este o întâmplare pe care a făcut-o să existe natura cea oarbă, care nu poate crea absolut nimic, ci este opera de artă a unei proiectări divine.

Expresia coranică „Am insuflat din spiritul Meu” nu semnifică în niciun caz că omul ar deține o parte din divinitate. Coranul nu permite o astfel de interpretare, căci acest lucru ar deschide calea către doctrine greșite, precum hulul conform căreia Allah ar intra în interiorul omului sau ittihat conform căreia omul s-ar uni cu divinitatea. Fără îndoială că aceste doctrine se contrazic cu crezul de bază al Islamului care este monoteismul. Ca urmare, când această acțiune vine din partea lui Allah fără doar și poate că este vorba de o metaforă. Așa cum nu trece vreo parte dinspre cel care suflă asupra focului, așa nu trece nicio parte dinspre Allah omului atunci când Acesta îi insuflă spiritul. Căci Allah este Cel Absolut Samed (Ihlas 112: 2). Samed are semnificația de „indivizibil, din Care nu iese și nu intră nimic”. Un lucru care se poate divide este expus unui timp și spațiu. Creaturile compuse se descompun, iar tot ceea ce se descompune a fost creat. Un astfel de lucru nu poate fi Allah!

Versetele în legătură cu crearea primului om sunt împrăștiate precum piesele unui puzzle în diferite capitole ale Coranului. Punerea acestor versete în ordine, astfel încât să capete o semnificație, depinde de cunoștințele cititorului, de efortul lui mintal, de capacitățile și abilitățile lui de înțelegere.

Conform Coranului, înainte ca omul să iasă pe scena istoriei, trecuse o perioadă nedeterminată de la crearea lui. În toată această perioadă, omul nu era un lucru care merita menționat (Insan 76: 1). De asemenea, conform Coranului, crearea omului nu a avut loc într-o clipită. Din contră, omul a ieșit la iveală ca rezultat al unor procese intercalate de lungă durată (etwar). (Nuh 71: 14) Acest lung proces de „umanizare” s-a realizat în trei etape:

1. Procesul elementar de creare, care a avut loc înainte ca omul să devină om. Următoarele elemente au contribuit în cadrul acestui proces: „un fel de pământ” (Hajj 22: 5), „un fel de lut ce scoate sunete” (Hijr 15: 26), „un fel de lut copt” (Rahman 55: 14), „un fel de noroi concentrat (Hijr 15: 28), „un fel de lut lipicios (potrivit pentru reproducerea vietăților organice) (Saffat 37: 11), „un fel de lut filtrat” (Mu’minun 23: 12). Modul nehotărât al cuvintelor arată faptul că toate aceste elemente din versete nu sunt de fapt lutul și noroiul cunoscute de om, ci sunt componente speciale.
2. Procesul biologic de creare înainte ca omul să devină om: „Noi am creat fiecare lucru din apă” (Enbiya 21: 30). Întâi a fost creată vietatea cu o singură celulă – nefs-i wahide (Nisaa 4: 1). Numele Adam care i s-a dat primului om este folosit de Coran și cu semnificația de „întreaga omenire” (Araf 7: 11). Crearea lui Adam, care-i simbolizează pe fii lui Adam, nu a avut loc instantaneu atunci când „El a spus fii – și s-a făcut” (Ali Imran 3: 59), ci „El a spus fii – și el a intrat în procesul de creare.” Căci timpul prezent al verbului din expresia fe-yekun exprimă înnoirea (teceddut) și continuitatea și ca urmare cuprinde în același timp toate cele trei moduri ale verbului: trecutul, prezentul și viitorul.

Coranul a numit vietatea care a rezultat în urma celor două procese „ființă” (Hijr 15: 28). Ființa care mai apoi va fi umanizată își va păstra în permanență acea natura de ființă. Pe când era încă ființă, Allah îl alege pe om dintre toate creaturile pentru a-i insufla spiritul care constă în rațiune, voință și conștiință (Ali Imran 3: 33). Iar după ce Allah îi insuflă creaturii alese spiritul, transformându-l astfel în om, le  poruncește îngerilor să se închine în fața ființei umanizate (Baqara 2: 30; 32: 9). Atunci îngerii îi spun lui Allah: „Tu îl faci conducător pe unul care scoate stricăciune pe pământ (yufsidu) și care varsă sânge (yesfiku).” Căci omul scotea stricăciune și vărsa sânge încă de când era ființă, adică înainte de a i se insufla spiritul care l-a umanizat. Faptul că prima grupă de sânge a omului a fost grupa 0 și faptul că această grupă este carnivoră, arată că omul vărsa sânge atunci când era încă ființă. Apoi, după ce i s-a insuflat spiritul, a obținut capacitatea de a denumi lucrurile, adică de a gândi și de a judeca (Baqara 2: 31). Pentru a înțelege mai bine acest aspect nu trebuie să echivalăm „spiritul insuflat” cu „sufletul”. Căci și animalele posedă suflet însă revelația ne înștiințează că spiritul a fost insuflat doar omului.

3. Procesul embriologic de creare din pântecul mamei. Acest proces este valabil atât înainte de umanizarea ființei cât și după umanizare. Căci până și astăzi atât animalele cât și oamenii împărtășesc același proces. Acest proces a fost prezentat în Coran într-un mod confirmat și de medicina modernă (Mu’minun 23: 14). Coranul afirmă că orice om (insan) a fost creat din „sămânța vieții” (nutfe). (Insan 76: 2) Conform regulii gramaticale termenul el-insan (omul) din al doilea verset din capitolul Insan (Nr. 76), așa cum include întreaga specie umană, îl include și pe primul om. Trebuie menționat și faptul că facerea din sămânța vieții nu este valabilă doar în cazul omului; toate ființele și toate animalele sunt create tot din sămânța vieț