Din perspectiva Islamului ordinea este următoarea: Divinitate – Om – Natură. Divinitatea reprezintă „existența superioară”, iar această lume reprezintă „existența inferioară”. Îndatorirea omului este de a clădi o viață potrivită scopului creației lui, având ca ghid mesajul divin. Conform spuselor Profetului, „această viață reprezintă terenul Vieții de Apoi”. Coranul îl numește pe om reprezentantul Lui în această lume” (Neml 27: 62). Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a încredințat omului această viață pentru a o îngriji și a o face să prospere. Îndatorirea reprezentantului este de a clădi pe fața pământului o viață centrată pe adevăr (monoteism) și dreptate. Iar această îndatorire care urmărește edificarea unui model, trebuie pusă în practică de către cei conștienți prin responsabilitatea pe care o au (Ali Imran 3: 104).

„Nu este silire la credinţă! Răzvedită este deosebirea dintre calea cea dreaptă şi rătăcire.” (Baqara 2: 256)

„Şi de‑ar fi voit Domnul tău, toţi cei de pe pământ ar fi crezut laolaltă! Şi oare tu îi sileşti pe oameni ca să fie credincioşi?” (Yunus 10: 99)

„Spune: ‹‹O, voi, necredincioşi! Eu nu ador ceea ce adoraţi Şi nici voi nu adoraţi ceea ce ador eu. Nici adorarea mea nu este asemenea adorării voastre, Şi nici adorarea voastră nu este asemenea adorării mele! Voi aveţi religia voastră, iar eu am religia mea!››”(Kafirun 109: 1-6)

Așa cum Coranul numește unitățile/ propozițiile din care se constituie Coranul ayet (semn miraculos), așa numește și diversitatea culorilor oamenilor și a limbajelor lor. Conform Coranului diversitatea raselor, limbajelor și a culorilor oamenilor sunt niște fenomene naturale, precum cel al zilei și al nopții, care reprezintă semne pentru cei înzestrați cu rațiune:

„Şi printre semnele Lui sunt crearea cerurilor şi a pământului şi deosebirea limbilor voastre şi culorilor voastre. Întru aceasta sunt semne pentru cei care ştiu.” (Rum 30: 20)

In viziunea Islamului singurul criteriu de superioritate este evlavia (taqwa), pe care o deține; aceasta denotă „conștiința responsabilității pentru acțiuni”.

„Cel mai cinstit dintre voi la Allah, este cel care are cea mai multă taqwa, cel care acționează cu cea mai mare responsabilitate.” (Hujurat 49: 13)

Înțelegerea destinului de către profetul Muhammed a fost edificată de către Coran. Ebu Huzeime a relatat următoarele: „I-am spus Trimisului lui Allah:  ‹‹Recitarea rugilor pentru a ne feri de cele rele (ruqya), tratarea cu medicamente și faptul că luăm măsuri pentru a ne feri de lucrurile de care ne este teamă, pot schimba destinul nostru?››. Trimisul lui Allah a spus: ‹‹Și acestea fac parte din destinul lui Allah.››” (Tirmizi)

Întreaga viață a profetului Muhammed a reprezentat o examinare a libertății voinței. El a înțeles predestinarea lui Allah ca o responsabilitate și nu ca o obligație. În caz contrar este imposibil să aducem explicații pentru toată străduința pe care a depus-o de-a lungul vieții. El, cu toate că reprezenta culmea supunerii, nu a neglijat luarea de măsuri.

Trimisul lui Allah nu a crezut în obligativitatea destinului, ci a crezut în responsabilitatea omului. De aceea, mai întâi, a făcut invitația la cină și apoi a propovăduit. De aceea s-a ascuns timp de trei ani în casa lui Erkam. De aceea a plănuit prima emigrare în Etiopia. De aceea, obiectivul lui în perioada mekkană a fost să nu recurgă deloc la forță. De aceea a făcut sondaje în legătură cu emigrarea permanentă încă din al optulea an al profeției. De aceea a trăit experiența nereușită de la Taif. De aceea a plănuit întâlnirile de la Akabe care s-au finalizat cu încheierea acordurilor. De aceea a considerat emigrarea un proiect. Emigrarea a constituit un plan de zidărie gândit până la cele mai mici detalii. Acordul scris pe care l-a încheiat cu evreii din Medina, bătăliile de la Bedr, Uhud, Hendek, Hudeybiye, Pelerinajul de Recuperare, Hayber, cucerirea Mekkăi, Muate, Tabuk, Huneyin și totalitatea scrisorilor de invitație la Islam trimise către regii din jurul Peninsulei Arabe, constituie indicatorul faptului că Profetul nu a crezut în forțarea destinului, ci a crezut în responsabilitatea omului.

În același mod și înțelegerea destinului de către Omar a fost edificată de către Coran. S-a transmis următoarea relatare din culegerile lui Buhari și Muslim: Califul Omar ieșise la drum pentru a celebra cucerirea Șamului și pentru a lua cunoștință despre situația armatei musulmanilor. Când află că în cadrul soldaților s-a răspândit epidemia de ciumă se adresă celor din jurul său: „Eu voi înnopta pe animalul meu, așa că faceți și voi la fel!” Comandantul armatei, Ebu Ubeide ibn Cerrah, a răspuns: „Fugi de destinul lui Allah?” Atunci Omar i-a răspuns astfel: „De ar fi spus ceea ce-ai spus o altă persoană.” Astfel Omar și-a exprimat nemulțumirea față de înțelegerea eronată a acestui companion atât de important. Apoi a răspuns pentru a respinge această prejudecată și pentru a clarifica modul corect de percepere a destinului: „Da, fug de destinul lui Allah, tot la destinul lui Allah!”

De asemenea, Omar i-a spus lui Ebu Ubeide în ceea ce privește această percepere a destinului: „Să presupunem că această cămilă a ta a coborât într-o vale, înconjurată dintr-o parte de o mlaștină, iar din cealaltă parte de un pământ fertil. În cazul în care o vei lăsa să pască pe terenul mlăștinos, acest lucru nu înseamnă că a păscut conform destinului lui Allah? Iar în cazul în care o vei lăsa să pască pe terenul fertil, acest lucru nu înseamnă că a păscut tot conform destinului lui Allah?” (el-Kamil II, 392)

Odată a venit la Omar un hoț. Omar îl întrebă: „De ce ai furat?” Răspunsul hoțului a fost identic cu perceperea preislamică despre destin, în legătură cu care ne-a înștiințat Coranul: „Am furat pentru că așa mi-a predestinat Allah!” Omar i-a spus: „Atunci și eu te voi pedepsi tot conform destinului lui Allah!” Mai mult, Omar, a cerut să i se dea și o lovitură de bici. La întrebarea „De ce?” a răspuns: „Pentru că el pretinde despre Allah ceea ce nu este adevărat.”

În același mod și înțelegerea lui Ali în legătură cu destinul a fost formată tot de Coran. În a 78-a cuvântare din Nehjul-Belaga s-au înregistrat următoarele: Ali i-a răspuns celui care a întrebat dacă respectiva călătorie către Șam are legătură sau nu cu predestinarea lui Allah: „Să-ți fie rușine! Tu crezi că destinul îi ia libertatea de a voi din mâna omului?” Dacă ar fi fost așa cum gândești, pedeapsa și răsplata, prevestirea și prevenirea, porunca și interzicerea n-ar mai fi avut niciun sens. Mai mult, această gândire denotă că Allah nu-l condamnă pe cel care săvârșește păcate, nu-l laudă pe cel care împlinește fapte bune. De asemenea, înseamnă că acela care împlinește fapte bune nu este considerat superior față de cel care săvârșește păcate și nu este condamnat cel care păcătuiește.” După aceste cuvinte pline de reproș ale lui Ali, se răstește celui care a pus întrebarea spunându-i că perceperea destinului în acest fel este identică cu perceperea politeiștilor din perioada preislamică: „Acestea sunt vorbele celor care adoră statuetele, celor care slujesc Satana, celor care depun mărturie mincinoasă și a celor care nu văd adevărul.”

Înțelegerea lui Ali (Allah să fie mulțumit de el), în ceea ce privește aspectele ce țin de alegerea omului, este că destinul este ales de el însuși, iar în ceea ce privește aspectele ce nu țin de alegerea omului este că acestea sunt supuse predestinării lui Allah. Acesta definește destinul răspunzând la o întrebare: „Destinul semnifică poruncirea binelui și interzicerea răului. Înseamnă ca omul să fie lăsat liber în ceea ce privește împlinirea de bine și oprirea de la cele rele.” (Subhani, el-Kaza vel-Kader, 74)

Cei care l-au asediat pe Osman (Allah să fie mulțumit de el!) în propria lui casă i-au spus: „Allah este Cel Care te pietruiește!” Răspunsul dat de Osman nu diferă de răspunsurile anterioare: „Mințiți! Căci dacă ar fi aruncat Allah, pietrele ar fi lovit obiectivul.”

Și înțelegerea destinului de către Ebu Musa          el-Eșari a fost formată tot de Coran. Șehristani a transmis că într-o zi Amr ibn As i-a spus: „Allah mă poate pedepsi pentru un lucru care mi l-a predestinat?” La răspunsul „Nu”, a întrebat de ce? Ebu Musa a spus: „Pentru că Allah nu te nedreptățește!”

De asemenea și înțelegerea destinului de către fiul lui Omar a fost formată tot de Coran. Ibn-ul Murteza a transmis următoarele în Tabakat: „Unele grupuri beau alcool, săvârșesc furturi și ucid oameni. Apoi aceștia afirmă că ei au fost obligați să le săvârșească din cauza faptului că acestea erau în știința lui Allah.” Atunci a fost înștiințat în această privință Ibn Omar. Acesta a spus: „Allah este departe de ce spuneți voi! Într-adevăr ceea ce urmează să faceți voi era în știința lui Allah, însă știința lui Allah nu v-a forțat să faceți aceste lucruri.”

„Şi fiecărui om i‑am legat de gât faptele sale./ Noi am legat destinul fiecărui om de propriile sale strădanii.” (Isra 17: 13)

„Fiecare suflet este zălog pentru ceea ce şi‑a agonisit.” (Mudessir 74: 38)

„Nu este după dorinţele voastre, nici după dorinţele oamenilor Scripturii. Cine face un rău va fi răsplătit pentru el şi nu va găsi în sprijinul său, împotriva lui Allah, niciun aliat şi niciun ajutor.” (Nisaa 4: 123)

„Iar atunci când aceştia săvârşesc o fărădelege, ei zic: ‹‹Noi am aflat‑o la strămoşii noştri şi Allah ne‑a poruncit‑o!›› Spune: ‹‹Allah nu porunceşte nelegiuirea! Spuneţi voi, punând pe seama lui Allah, ceea ce voi nu ştiţi?››”(Araf 7: 28)

„Dar nu îi rătăceşte decât numai pe cei nelegiuiţi.” (Baqara 2: 26)

„Şi când ei s‑au abătut, Allah a făcut să se abată inimile lor, fiindcă Allah nu călăuzeşte neamul de nelegiuiţi.” (Saf 61: 5)

„Aceasta pentru că Allah nu schimbă îndurarea pe care a revărsat‑o asupra unui neam, decât dacă ei schimbă ceea ce este în sufletele lor. Allah este Cel care Aude Totul [şi] Atoateştiutor [Sami’, ‘Alim]!” (Enfal 8: 53)

„Dacă nu credeţi [după ce aţi văzut semnele], Allah se poate lipsi de voi, căci Lui nu‑I place necredinţa robilor Săi. Însă dacă voi sunteţi mulţumitori, aceasta Îi place Lui. Şi nu va purta niciun [suflet] păcătos povara altuia. Apoi la Domnul vostru este întoarcerea voastră şi El vă va vesti ceea ce faceţi, căci El ştie ceea ce se află în înlăuntrul piepturilor.” (Zumer 39: 7)

„Vor zice aceia care Îi fac asociaţi: ‹‹De ar fi voit Allah, nu I‑am fi făcut asociaţi nici noi, nici părinţii noştri şi nici nu am fi oprit nimic››!Tot astfel i‑au învinuit şi cei de dinaintea lor de minciună [pe profeţi], până ce au gustat asprimea Noastră. Spune: ‹‹Aveţi voi vreo ştire pe care să ne‑o arătaţi? Voi nu urmaţi decât bănuieli şi voi nu faceţi decât să minţiţi!››” (Enam 6: 148)

„Şi pe suflet şi pe ceea ce l‑a plăsmuit. Şi i‑a insuflat lui nelegiuirea sa şi evlavia sa!” (Șems 91: 7-8)

„Izbândeşte cel care‑l curăţeşte. Şi pierdut este cel care‑l strică!” (Șems 91: 9-10)

„Şi vor zice ei: ‹‹Doamne, noi le‑am dat ascultare stăpânilor noştri şi mai marilor noştri, însă ei ne‑au rătăcit pe noi de la drum!››” (Ahzab 33: 67)

Coranul afirmă într-un mod clar și explicit că Allah este Atotputernic (Qadir).

Tot ceea ce există în lumea existenței are loc cu puterea Lui. Nimic nu se poate întâmpla fără puterea și voința Lui.

A fi predestinat un lucru de către EL, înseamnă a crea acel lucru cu o măsură și a stabili pentru acesta o lege, un statut, o poziție, un timp, un loc, o durată.  Înseamnă că nu poate avea loc nimic în afara sferei de predestinare a Lui, căci El nu a creat nimic întâmplător și fără rost. Astfel a crea fiecare lucru având un „destin/ măsură” face parte din predestinarea stabilită de El.

Allah a supus destinul tuturor viețuitoarele vizibile și invizibile, lipsite de voință, legilor pe care le-a orânduit în Univers. Aceste legi au fost denumite de revelație prin „orânduirile lui Allah” (sunnetullah). Allah nu a făcut cunoscut adevărul doar prin legile notate în Cartea revelată, ci și prin legile notate în „cartea naturii” (Fussilet 41: 53). În ceea ce privește „orânduirea lui Allah” nu poate fi vorba de schimbare sau deteriorare. Așadar destinul la care sunt supuse viețuitoarele lipsite de voință este sunnetullah (orânduirea lui Allah).

În ceea ce privește vietățile înzestrate cu voință, precum omul:

1. Cazurile și aspectele care rămân în afara voinței lor. Multe aspecte precum ADN-ul, ARN-ul, grupa sanguină, harta genealogică, culoarea, înălțimea sunt în afara voinței omului. Acestea, asemenea celor de dinainte, depind de orânduirea lui Allah (sunnetullah) și de predestinarea Lui.
2. Cazurile și aspectele care intră în aria voinței. Allah a legat predestinarea acțiunilor ce necesită voință de liberul arbitru pe care l-a dat în grija omului. Astfel predestinarea lui Allah este însăși voința propriu-zisă. Omul este responsabil pentru acțiunile sale voite. Allah este Cel Care l-a făcut responsabil pe om și tot El este Cel Care i-a încredințat acestuia voința. Prin urmare, destinul omului în ceea ce privește acțiunile voite, este însăși alegerea prin liberul arbitru.

Preamăritul Allah i-a cerut omului, care este cea mai aleasă creație, să-și folosească voința. Din acest motiv, Allah a încorporat alegerea liberă a omului în voința Sa absolută. De asemenea, a încorporat acțiunile omului în acțiunile Sale cuprinzătoare. Astfel a stabilit o relație între acțiunile omului și acțiunile Sale, înălțând statutul omului. Din această perspectivă, omul din obiect al timpului a devenit subiectul acestuia. În consecință, omul a fost onorat cu contribuția la facerea istoriei, împreună cu Allah.

Allah este posesorul voinței totale, iar omul a celei parțiale. Voința parțială i-a fost garantată omului de către Allah. Întreaga existență din această lume are loc cu predestinarea Lui. Allah, Domnul Lumilor, a stabilit pentru vietățile lipsite de voință „destinul static”, iar pentru cele înzestrate cu voință „destinul dinamic”.

Înzestrarea omului cu voință face parte tot din predestinarea lui Allah. Atunci când omul își folosește voința, înseamnă că acționează conform predestinării lui Allah. Din această perspectivă omul își alege destinul în ceea ce privește fiecare aspect care se încadrează în aria voinței lui. Este inutil și fără sens a accepta faptul că Allah l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru, care semnifică capacitatea de a alege, și, apoi, considerând voința omului nefuncțională, să se spună că Allah a ales. Aceasta este adevărata negare a destinului.

Voința lui Allah este necondiționată, în timp ce voința omului este condiționată. Voința condiționată a omului nu se află în afara sferei voinței necondiționate a lui Allah, nu este paralelă și nu este independentă de aceasta. Voința limitată a omului face parte din cadrul voinței nelimitate a lui Allah. De aceea Coranul afirmă: „Dacă Allah nu voia, nici voi nu ați fi putut voi.” (Insan 76: 30)

Însă Allah a dorit ca omul să voiască. Omul este responsabil de acțiunile sale făcute prin liberul arbitru. Coranul nu acceptă o gândire conform căreia omul, neconsiderându-se subiectul acțiunilor sale, este conceput precum un automat care execută ceea ce a dorit o altă voință, înainte ca el să existe. O astfel de gândire îi ucide omului responsabilitatea morală care este baza atitudinii și comportamentului moral. Căci dacă această bază se dărâmă nu mai poate nimeni să ceară ca omul să acționeze gândindu-se la urmări. Ca atare, răsplata și pedeapsa, Raiul și Iadul nu mai au nicio semnificație. Iar dacă acestea nu mai au nicio semnificație, dispare și temelia „crezului în Lumea Cealaltă”.

Omul își realizează alegerile prin voință. Singura șansă care nu le-a fost dată este de a avea sau a nu avea o voință propriu-zisă. Creatorul a ales ca omul să fie o creatură cu voință proprie. Omul a primit denumirea de „om”, datorită faptului că a fost forțat să dețină voință.

Voința divină a voit ca omul să fie o creatură cu proprie voință. Omul, în orice moment, practic, se confruntă cu două opțiuni. Însă el nu are dreptul de a alege între a avea voință și a nu avea. În această privință dreptul de alegere a fost folosit de către Allah. Astfel Allah a făcut alegerea și a ales pentru om voința. Ca atare, în aria acțiunilor bazate pe voință, destinul omului este însăși voința. Adică voința constituie destinul și, ca urmare, omul nu poate fugi de destinul/ voința lui. Acțiunea de a alege reprezintă destinul omului, iar omul este obligat să aleagă. În acest caz, orice interpretare ce consideră inexistentă capacitatea omului de a alege, denotă că omul este lipsit de voință. Aceasta este interpretarea versetelor precum: „Dacă Allah n-ar fi voit, nici voi n-ați fi voit”.

„Noi l-am călăuzit pe drum, fie că el va fi mulţumitor, fie că el va fi nemulţumitor.” (Insan 76: 3)

„Noi am făcut pentru Gheena pe mulţi dintre djinni şi oameni. Ei au inimi, dar nu pricep cu ele; ei au ochi, dar nu văd cu ei; ei au urechi, dar nu aud cu ele. Aceştia sunt asemenea dobitoacelor, ba ei sunt chiar şi mai rătăciţi. Aceştia sunt nepăsători.” (Araf 7: 179)

„Cine voieşte să creadă şi cine voieşte să nu creadă!” (Kehf 18: 29)

„Aceia care s‑au ferit să-l adore pe Thagut şi s-au întors, căindu-se, la Allah, aceia vor avea veste bună! Deci binevesteşte robilor Mei, Care ascultă cuvântul şi urmează ceea ce este cel mai bun în el! Aceştia sunt cei pe care îi călăuzeşte Allah şi aceştia sunt cei cu pricepere.” (Zumer 39: 17-18)

„Şi de am fi voit, am fi stins Noi ochii lor şi s-ar fi întrecut ei către drum, dar cum ar mai fi putut ei să vadă?” (Yasin 36: 66)

„Şi de am fi voit, i-am fi prefăcut Noi în locurile lor şi n-ar mai fi putut ei nici să meargă înainte, nici să se întoarcă.” (Yasin 36: 67)

„Însă dacă Noi am fi voit, am fi trimis în fiecare cetate câte un prevenitor.” (Furqan 25: 51)

„Allah îi întăreşte pe cei care cred cu vorbe hotărâte atât în viaţa aceasta, cât şi în Viaţa de Apoi. Allah îi duce în rătăcire pe cei nelegiuiţi şi Allah face ceea ce voieşte.” (Ibrahim 14: 27)

„Allah nu se sfieşte să dea ca pildă un ţânţar sau ceva mai mic ca acesta. Cei care au crezut ştiu că este adevărul de la Domnul lor. Cât despre cei care nu cred, ei spun: ‹‹Ce a vrut Allah cu această pildă?››. Prin ea, pre mulţi îi rătăceşte şi prin ea, pre mulţi îi călăuzeşte, dar nu îi rătăceşte decât numai pe cei nelegiuiţi. Aceia care rup legământul cu Allah, după încheierea lui şi despart ceea ce Allah a poruncit să fie împreună şi fac stricăciune pe pământ, aceia sunt pierzători.” (Baqara 2: 26-27)

„Binele de care ai parte îţi vine de la Allah, iar răul care te loveşte îţi vine de la tine însuţi. Noi te-am trimis ca Vestitor [trimis, profet] pentru oameni. Iar Allah este de ajuns ca martor!” (Nisaa 4: 79)

„V-a fost prescrisă lupta, chiar dacă ea vă este neplăcută. Or, se poate [întâmpla] ca voi să urâţi un lucru care este bun pentru voi şi să iubiţi un lucru care este rău pentru voi. Dar Allah ştie, în vreme ce voi nu ştiţi.” (Baqara 2: 216)

„Şi Noi nu i-am nedreptăţit pe ei, ci s-au nedreptăţit.” (Zuhruf 43: 76)

„Şi omul cheamă răul tot aşa cum cheamă şi binele, fiindcă omul este tare grăbit.” (Isra 17: 11)

„Dacă Allah ar grăbi răul pentru oameni cu repeziciunea cu care ei cer binele, sorocul lor ar fi hotărât. Dar Noi îi lăsăm pe cei care nu nădăjduiesc în întâlnire cu Noi să bâjbâiască în nelegiuirea lor.” (Yunus 10: 11)

„Spune: ‹‹Eu caut adăpost la Stăpânul revărsatului zorilor. Împotriva răului [venind] de la ceea ce El a creat. Şi împotriva răului întunericului care se aşterne. Şi împotriva răului vrăjitoarelor care suflă în noduri. Şi împotriva răului pizmuitorului, când pizmuieşte››.” (Felaq 113: 1-4)

„Stricăciunea s-a arătat pe uscat şi pe mare,din pricina a ceea ce săvârşesc mâinile oamenilor, pentru ca [Allah] să-i facă pe ei să guste o parte din ceea ce ei au făcut. Poate că ei se vor întoarce!” (Rum 30: 41)

Omul a fost iertat și a fost ales ca și conducător al pământului tocmai pentru că Adam și-a asumat responsabilitatea păcatului săvârșit:

„Și au răspuns ei: ‹‹Doamne, am fost nedrepţi cu sufletele noastre şi dacă nu ne ierţi şi nu Te înduri de noi, vom fi printre cei pierduţi››.” (Araf 7: 23)

„A zis: ‹‹Doamne, pentru că m-ai dus în rătăcire, le voi împodobi lor [lucrurile de] pe pământ şi-i voi duce pe ei toţi în rătăcire››.” (Hijr 15: 39)

„A zis [Iblis]: ‹‹Pentru că m-ai ademenit, îi voi pândi pe ei pe drumul Tău cel drept››.” (Araf 7: 16)

„Acelora care au zis: ‹‹Allah ne-a poruncit să nu credem într-un trimis până ce el nu va aduce o jertfă pe care s-o mistuie focul›› spune-le: ‹‹V-au venit trimişi înainte de mine cu semne învederate şi cu ceea ce aţi zis voi. De ce i-aţi omorât, dacă sunteţi iubitori de adevăr?››.” (Ali Imran 3: 182)