Author Archives: admin

Ce spune Coranul despre luptă și jihad

Cuvânt înainte

În ultima perioadă, în special după ivirea grupării extremiste ISIS, și-au făcut apariția o serie de publicații care pretind că versetele Coranului justifică uciderea celor de alte religii, că Islamul este o religie extremistă iar musulmanii sunt posibili teroriști. De aceea am decis să clarific într-un mod cât mai concis și mai simplu acest subiect, atât de discutat și atât de controversat. În acest sens, am încercat să citez cât mai multe argumente din sursele Islamului – Coranul și practica profetului Muhammed –, pentru a demonstra falsitatea acestor pretinderi. Mai mult, punându-mă în locul cititorului român, am oferit și unele aspecte esențiale legate de natura Coranului, tocmai pentru a ușura lectura acestui studiu.

Problema este că, în prezent, Islamul nu este atacat doar din exterior ci și din interior de către unii musulmani radicalizați. Ca atare, o mare parte a acestui studiu reprezintă și un răspuns categoric acelor musulmani extremiști, precum adepții grupării ISIS, care au perceput religia islamică într-un mod eronat. Cu părere de rău constat că cei din interior au adus prejudicii mai mari Islamului și musulmanilor, mai mari chiar și decât acuzatorii nemusulmani, ba chiar le-au facilitat acestora motive de învinuire a religiei islamice.

În final, sper că acest studiu să contribuie la o mai bună înțelegere a Islamului de către proprii adepți și, de asemenea, să corecteze din prejudecățile nemusulmanilor cu privire la Islam și musulmani.

Așa cum înțelegerea unei cărți de specialitate implică o inițiere cu privire la structura și termenii specifici utilizați, și citirea Coranului[1] implică aceeași inițiere prealabilă. De aceea, fără doar și poate, primul lucru pe care ar trebui să-l facă cititorul Coranului, este să dobândească o cultură generală cu privire la structura și natura Coranului.

În general, cei care se hotărăsc să citească Coranul, își imaginează că vor lectura o carte structurată asemeni unui roman. Coranul nu este o carte obișnuită. Nu are introducere, cuprins, punct culminant și încheiere, așa cum se așteaptă cititorul.

Coranul nu a fost scris de un autor în camera sa de studiu, ci a fost revelat de Dumnezeu[2] prin intermediul îngerului Gabriel, Trimisului Său[3], de-a lungul a douăzeci și trei de ani, în funcție de evenimentele petrecute în acele timpuri, respectiv în urma dialogului dintre om și Divinitate. Așadar, cititorul care nu este familiarizat cu acest conținut al Coranului, poate rămâne surprins atunci când va observa că acesta trece de la un subiect la altul.

Faptul că pasajele coranice au fost revelate sub forma unui discurs, și nu sub forma unui text scris, reprezintă un alt aspect extrem de important. Deosebirea dintre un discurs și un text scris este evidentă deoarece, în timp ce detaliile acțiunii sunt prezente în transmiterea textului scris, aceleași detalii sunt omise în transmiterea pe cale orală, ele fiind deja cunoscute de cei care au participat la acțiune. Prin urmare, detalii precum părțile dialogului, momentul și motivul acțiunii, nu sunt menționate întotdeauna în versete, ele necesitând a fi subînțelese din contextul istoric/coranic. Fără îndoială că aceasta este deosebirea cea mai importantă dintre noi și primii interlocutori ai Coranului; aceștia din urma fiind prezenți în timpul revelării, știau cine, ce, când și de ce a transmis un anumit lucru, în timp ce noi deținem doar textul Coranului și unele relatări cu privire la motivele care au stat la baza revelării unor versete. Cu alte cuvinte, contextul acțiunii revelării versetelor, care era evident pentru cei prezenți în perioada pogorârii Coranului, a ajuns să reprezinte pentru generațiile care au urmat, o dimensiune nedeslușită care însă, poate fi edificată în urma efortului intelectual.

Un alt aspect important pe care trebuie să-l cunoască cititorul Coranului este că ordinea prezentă a capitolelor din Coran nu este una cronologică.[4] Ca urmare, citirea Coranului în ordinea existentă astăzi în Coran, s-ar putea să-l surprindă pe cititor atunci când va începe să parcurgă textul coranic cu capitolele[5] care au fost revelate în ultima perioadă a revelării Coranului. De altfel, primele capitole din Coran precum Al-Baqara, Ali-Imran, An-Nisa, Al-Maida, Al-Anfal și At-Tawba au fost revelate în ultimii ani ai profeției. În consecință, aceste capitole care au fost pogorâte într-o etapă înaintată a procesului de revelare cuprind și aspecte caracteristice acelei perioade, cu privire la conflictele dintre dreptcredincioși și inamicii lor politeiști. Astfel, necunoașterea acestor aspecte ce țin de natura Coranului, va conduce la o înțelegere eronată și în cazul versetelor cu privire la luptă și jihad, căci cel care nu va ști că sura Al-Baqara a fost printre ultimele capitole revelate, va crede că versetele coranice îndeamnă la luptă încă din primele capitole.

De asemenea, cititorul trebuie să mai știe că revelarea pasajelor coranice a cunoscut două etape extrem de importante. Este vorba de prima etapă, cea de 13 ani, care se sfârșește cu emigrarea de la Mekka la Medina și cea de-a doua etapă, de 10 ani, care începe o dată cu emigrarea către Medina. Cea dintâi se numește mekkană, iar cea din urmă, medinită. Importanța acestei delimitări constă în faptul că fiecare dintre aceste etape are caracteristici și particularități specifice, ce îl ajută pe cititor să înțeleagă corect versetele coranice.

Cunoașterea versetelor mekkane și a celor medinite contribuie și la înțelegerea corectă a termenilor coranici. Unul dintre termenii coranici controversați este cu siguranță termenul jihad, care a fost definit de către unii, în mod eronat, ca fiind „război sfânt”, iar de alții ca fiind „lupta fizică”. Însă dacă am fi cunoscut particularitățile versetelor mekkane și ale celor medinite, am fi știut că sensul acestui termen nu poate fi cel de „luptă fizică”, pentru simplul fapt că acest termen apare în capitolele din etapa mekkană, cea de 13 ani, în care nu era permis nici măcar dreptul la apărare față de atacurile inamicilor. De altfel, permisiunea de a riposta la atacurile inamicilor a fost legiferată într-o perioadă târzie, după cei 13 ani ai perioadei mekkane, mai exact în timpul emigrării către Medina:

Li s-a permis celor care sunt atacați să se apere; căci ei au fost nedreptățiți. Fără îndoială că Dumnezeu poate să-i conducă pe dreptcredincioși la victorie.[6] (Al-Hajj: 39)

Etimologic, jihad înseamnă să depui efortul maxim în tot ceea ce faci, fie că este vorba de efort fizic, psihic sau spiritual. De altfel, rădăcina termenului jihad este „jehd” sau „juhd”, care înseamnă efort, strădanie; iar forma cuvântului jihad reprezintă emfaza rădăcinii „jehd”, care se formează prin adăugarea literei „elif” și înseamnă efort, strădanie maximă depusă în procesul de combatere dintre două părți, fie ele fizice, psihice sau spirituale.

Mai mult, în aceeași perioadă mekkană, Coranul utilizează expresia „jihadul mare”, care a avut loc prin prezentarea Coranului și nu prin sabie:

O, Profetule, nu te supune celor care refuză să creadă, însă străduiește-te cu toată puterea împotriva atitudinilor lor respingătoare prezentând Coranul. (Al-Furqan: 52)

Pe de altă parte, nu putem restrânge manifestarea acestui termen coranic important doar în situația de combatere fizică, nici în perioada medinită, după ce musulmanilor li s-a permis să se apere, pentru simplul fapt că în Coran este utilizat cu acest sens termenul qital, care înseamnă luptă, și termenul harb care înseamnă război.

În consecință termenul jihad, a cărui rădăcină este „juhd” (efort, străduință), este un concept coranic ce a fost utilizat cu sensul lui lingvistic general de „străduință maximă”, ce se poate manifesta în toate aspectele vieții. Astfel, a studia, a munci, a fi pozitiv, a întinde o mână de ajutor celor din jur, a împlini ritualurile de adorare, sunt doar câteva forme ale jihadului care implică acea strădanie ce-l face pe musulman să rămână de partea dreptății și a binelui în acea luptă continuă dintre bine și rău. Mai mult, obiectivul acestui concept coranic este de a da viață și nicidecum de a o curma.

În al doilea rând, cititorul Coranului trebuie să înțeleagă versetele coranice în contextul istoric în care au fost revelate. Altfel spus, să cunoască foarte bine împrejurările în care a fost revelat Coranul, respectiv evenimentele și motivele care au stat la baza revelării versetelor. A nu citi Coranul în mediul în care a fost pogorât înseamnă ruperea lui de propriul context istoric, ceea ce face înțelegerea mesajului acestuia imposibilă, fiindcă cititorul, în această situație, nu are de unde să cunoască cine, când, cui și ce anume a transmis.

Deși Coranul a fost revelat într-un anumit timp și spațiu, aproximativ acum 1447 de ani, mesajele lui sunt universale. Primul verset din sura Al-Furqan este o dovadă clară a acestui fapt:

Slăvit fie Cel ce a pogorât Furqan-ul/Coranul asupra robului Său, ca să fie lumilor/ tuturor prevenitor.

Însă, pentru a înțelege și a transpune corect aceste mesaje universale în secolul al XXI-lea este absolut necesar să înțelegem versetele în contextul lor istoric. Așadar, chiar dacă textul coranic se adresează în mod direct celor care au trăit în timpul revelării Coranului, prin analogie, mesajele lui se adresează tuturor oamenilor, indiferent de timp și spațiu, până când se va sfârși viața pe Pământ.

Un alt aspect care va contribui la o înțelegere corectă a Coranului este cunoașterea culturii arabe, a obiceiurilor și percepțiilor, a situației socio-politico-economice din Peninsula Arabă din acea perioadă, a poziției și a relațiilor cu celelalte popoare din regiune.

Spre exemplu înțelegerea versetelor atât de controversate din sura At-Tawba, fără a ține seama de contextul istoric în care au fost revelate, va conduce la o înțelegere eronată, departe de realitatea din momentul revelării. Însă dacă am cunoaște că sura a fost revelată în urma conflictului cu politeiștii mekkani și  a bătăliei de la Tabuk, vom înțelege versetele acestui capitol în contextul acestor conflicte și astfel nu vor mai exista probleme de interpretare.

În al treilea rând, cititorul trebuie să înțeleagă versetele în contextele/pasajele coranice în care au fost așezate prin voința divină. De obicei, aceia care folosesc anumite versete coranice pentru a ataca Islamul, recurg la trucul de a rupe/scoate versetul sau o parte a versetului din contextul/pasajul coranic, și astfel se ajunge ca versetele coranice să spună ceea ce de fapt, nu spun.

Luptați pe calea lui Dumnezeu împotriva politeiștilor care se luptă cu voi, dar nu întreceți măsura atacând pe nedrept, căci Dumnezeu nu‑i iubește pe cei care întrec măsura și atacă pe nedrept! Omorâți‑i unde‑i prindeți și alungați‑i de acolo de unde v‑au alungat! Iar schisma (fitna) e mai rea decât omorul. Dar nu luptați împotriva lor aproape de Moscheea Al‑Haram, doar dacă ei se luptă cu voi în ea. Iar dacă luptă împotriva voastră, omorâți‑i, căci aceasta este răsplata celor fără de credință! Dacă însă ei contenesc, atunci Dumnezeu este Iertător, Îndurător [Ghafur, Rahim]. Luptați‑vă cu ei până ce fitna (nedreptățile/chinurile) din pricina credinței voastre se vor sfârși și viața va fi trăită conform voinței divine! Dar dacă ei încetează să vă mai atace, încetați și voi! Căci vrăjmășia (atacul și lupta) este valabilă doar împotriva celor nedrepți/atacatori. (Sura Al-Baqara: 190-193)

După cum se poate vedea, în pasajul din sura Al-Baqara apare expresia Omorâți‑i unde‑i prindeți!. Este clar că în cazul în care menționăm doar această expresie, ruptă din context, se va înțelege cu totul altceva. Însă, dacă citim expresia respectivă în contextul/pasajul coranic, ne vom da seama că acest pasaj ne vorbește despre o situație de luptă în care musulmanii au fost atacați de dușmanii lor.

Metoda de citire a textelor în contextele lor ne este utilă și la identificarea sensurilor corecte ale termenilor coranici. De exemplu, întâlnim în același verset, termenul fitna, care literal înseamnă „ispită, schismă”, însă traducerea literală a acestui termen nu ne ajută să înțelegem sensul versetului. Pe de altă parte, traducerea ideologică a termenului fitna prin „necredință”, nu numai că este greșită dar este și periculoasă pentru că permite lupta doar pentru simplu fapt că celălalt nu împărtășește același crez. Aici țin să fac precizarea că nu toți nemusulmanii sunt necredincioși și nu toți nemusulmanii/ necredincioșii sunt inamicii musulmanilor, căci Coranul tratează fiecare categorie într-un mod obiectiv, evitând orice fel de generalizare.

În consecință, atât versetele, cât și termenii coranici trebuie înțeleși și traduși în contextul coranic în care se găsesc. Vreau să amintesc aici și de rolul extrem de important al traducerilor Coranului în ceea ce privește înțelegerea corectă a mesajului coranic de către cei care nu sunt arabofoni căci dacă traducerea este corectă atunci și sensul va fi corect însă în caz contrar și sensul va avea de suferit. De aceea, se recomandă ca citirea traducerii Coranului să se facă într-un mod comparativ, adică în timpul lecturării să se compare traducerile existente în acea limbă. Astfel, cititorul va putea constata eventualele deosebiri de traducere și va putea găsi sensul cel mai apropiat al versetelor de original.

În al patrulea rând, trebuie să se aibă în vedere că versetele coranice se interpretează unele pe celelalte. Altfel spus, versetele trebuie înțelese luând în considerare toate versetele care vorbesc despre un anumit subiect.

Temele coranice nu le găsim într-un singur loc, ele fiind discutate în mai multe părți ale Coranului.  De aceea, când dorim să aflăm viziunea coranică față de o anumită temă, este necesară o analiză cuprinzătoare și nu una parțială. Putem asemăna versetele tematice din Coran cu piesele unui joc de puzzle. Așadar, o anumită temă coranică nu se completează fără a pune laolaltă toate versetele care tratează aceeași temă. Mai mult, lipsa unui singur verset din cadru, poate conduce la înțelegerea greșită a acelei teme coranice, Coranul fiind acel întreg ale cărui versete (unități) nu pot fi considerate unele mai bune decât altele, unele valabile, iar altele nu. Pe de altă parte, cititorul trebuie să știe că unele versete le explică pe celelalte, căci unele versete sunt mai detaliate, iar altele sunt mai concentrate.

În cazul în care versetele care-i cheamă pe musulmani la luptă vor fi înțelese independent, fără a fi luate în considerare și versetele care garantează libertatea la credință, cele care stabilesc că relațiile normale cu cei de alte confesiuni sunt cele de pace și de conviețuire, cerând musulmanilor să discute și să se comporte în modul cel mai frumos cu membrii acestora, cu siguranță va rezulta o ideologie identică cu cea a grupării extremiste ISIS. De altfel, și la baza apariției ISIS a stat tot neluarea în considerare a versetelor care cheamă musulmanii la pace și la conviețuire cu cei care împărtășesc alte crezuri. De fapt, aceștia au mers și mai departe și au considerat aceste versete scoase din utilitate, printr-o noțiune care au denumit-o neskh, adică abrogare. Conform acestei noțiuni, ei au pretins că un anumit „verset al sabiei” a condus la abrogarea tuturor versetelor care vorbesc despre pace și conviețuire. În consecință, în Coran ar fi zeci sau chiar sute de versete care nu ar mai avea niciun fel de efect. Bineînțeles că nu putem fi de acord cu o astfel de abordare a versetelor coranice pentru simplul fapt că, dacă ar fi fost așa, însuși Profetul Muhammed ne-ar fi înștiințat cu privire la acest pretins „verset al sabiei” și ne-ar fi vorbit despre noțiunea de abrogare – neskh.

Iată doar unele dintre versetele care în viziunea acestora au fost abrogate:

Nu poartă povara unui suflet, alt suflet. (Sura Al-‘Isra: 15)

[O,voi cei care credeți] Nu discutați cu oamenii Cărţii [evreii și creștinii] decât în cel mai bun mod, afară de aceia dintre ei care au o atitudine dușmănoasă față de voi! Și spuneţi-le: “Noi credem în ceea ce-a fost pogorât nouă [Coranul] şi în ceea ce a fost pogorât vouă [revelațiile anterioare]. Domnul noastru şi Domnul vostru este unul și același şi noi Lui îi suntem supuşi. (Al-Ankabut: 46)

Şi Noi nu te-am trimis decât ca o îndurare pentru lumi. (Al-‘Anbiya: 107)

Nu este de putință silirea la credință! (Sura Al-Baqara: 256)

Şi de-ar fi voit Domnul tău, toți cei de pe pământ ar fi crezut laolaltă! Și oare tu îi silești pe oameni ca să fie credincioși? (Sura Yunus: 99)

Spune: „Adevărul vine de la Domnul vostru! Cine voiește să creadă și cine voiește să nu creadă!(Sura Al-Kahf: 29)

Iar de se vor întoarce ei, tu nu ești dator decât cu propovăduirea limpede. (Sura An-Nahl: 82)

Dacă ei se împotrivesc ție, spune-le: „M-am supus în fața lui Dumnezeu, eu și cei care m-au urmat!” și spune celor cărora li s-a dat Scriptura, precum și politeiștilor arabi care au fost privați de revelație: Ce mai așteptați ca să vă supuneți lui Dumnezeu [îmbrățișând Islamul]?” și dacă s-au supus, sunt bine călăuziți, iar dacă nu voiesc, datoria ta este transmiterea [mesajului] și Dumnezeu este Cel care îi Vede Bine pe robii Săi [Al-Basir]. (Sura Ali ‘Imran: 20)

Aici trebuie să fac și precizarea că există unele versete-cheie care clarifică temele coranice. În cazul de față, versetul-cheie care stabilește și reglementează natura și tipurile relațiilor dintre societatea musulmană și celelalte societăți este:

Dumnezeu nu vă oprește să faceți bine acelora care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, și nu v-au alungat din căminele voastre, [ba din contră] să fiți foarte buni și drepți, căci Dumnezeu îi iubește pe cei drepți. Însă Dumnezeu vă oprește să-i luați ca aliați pe aceia care au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, și v-au alungat din căminele voastre și au ajutat la alungarea voastră. Iar aceia care și-i iau ca aliați sunt nelegiuiți. (Sura Al-Mumtahana: 8-9)

Din păcate și acest ultim verset face parte din lista versetelor abrogate, conform viziunii lor. După cum se poate observa, abrogarea versetelor care stabilesc principiul libertății de crez este un alt truc la care au recurs de această dată cei care vor să restrângă Islamul, doar la combatere.

În al cincilea rând, cititorul trebuie să știe că versetele coranice necesită a fi înțelese în paralel cu practica profetică.

Coranul reprezintă revelația trimisă de Dumnezeu omenirii, iar Sunnah – tradiția Profetului Muhammed – reprezintă practicarea Coranului. Versetul numărul 3 din sura Al-Ma’ida – Astăzi am completat religia voastră și am desăvârșit bunătatea Mea asupra voastră și v-am dat Islamul ca lege ne înștiințează că Islamul a fost completat, iar versetul 21 din sura Al-‘Ahzab – Ați avut voi în trimisul lui Dumnezeu cel mai bun exemplu – ne arată rolul model al Profetului.

De aceea, trebuie să studiem Coranul având la bază o metodologie solidă. Să ne învățăm religia doar din surse sigure, și anume Coranul, partea teoretică a Islamului și Sunnah autentică, partea practică a Islamului. Din versetul 44 din sura An-Nahl – Ți-am pogorât Pomenirea [Coranul] pentru a le evidenția oamenilor ceea ce li s-a pogorât. Poate că ei vor medita! – reiese că rolul Profetului este de a evidenția/de a pune în practică Revelația – Coranul. În consecință, practica Profetică (Sunnah) nu poate contrazice, nu poate aduce adăugiri și nici nu poate scoate/abroga vreo parte a Coranului. În același timp, trebuie să știm că nu putem restrânge Islamul la Coran, ambele fiind părțile unui întreg ce nu poate fi divizat.

Citind versetele care-i cheamă pe musulmani la luptă, în paralel cu practica autentică a Profetului Muhammed, vom elimina interpretările greșite, căci acele versete au fost revelate Trimisului lui Dumnezeu, iar acesta ne-a arătat partea lor practică. De altfel, dacă Trimisul lui Dumnezeu n-ar fi trăit Coranul și nu l-ar fi pus în practică, exista riscul ca multe versete din Coran să fie înțelese eronat. Ca urmare, practica profetică a Coranului reprezintă o necesitate fără de care trăirea Coranului devine subiectivă.

Acestea fiind spuse, este de neconceput ideea conform căreia musulmanilor li se cere să se războiască cu toți cei care nu împărtășesc același crez cu ei, tocmai pentru că practica profetică dovedește contrariul. Știm foarte bine care a fost atitudinea Trimisului lui Dumnezeu atunci când a intrat în Medina, orașul în care trăia o comunitatea numeroasă de evrei. Muhammed, Trimisul lui Dumnezeu, nu s-a războit cu evreii, cei care tăgăduiau Islamul, ba din contră, a încheiat acorduri cu aceștia, acorduri prin care le garanta libertatea la credință și îi asigura de drepturi egale. La fel s-a întâmplat și în cazul cuceririi orașului Mekka, după ce fusese chinuit și alungat de locuitorii acestuia; Trimisul lui Dumnezeu nu s-a răzbunat pe ei, ucigându-i, cu toate că erau politeiști și dușmani învederați ai Islamului; ba din contră, le-a vestit libertatea, pentru că obiectivul lui era cucerirea sufletelor lor și nu a trupurilor și a teritoriilor. De altfel, cea mai mare cucerire din viața Profetului l-a reprezentat pactul de pace pe care l-a încheiat cu politeiștii mekkani la Hudeibiya, în urma căruia au îmbrățișat Islamul mii de oameni. Malaysia, Indonezia, Bosnia sunt doar câteva exemple de țări în care Islamul nu s-a răspândit prin „sabia Islamului”, așa cum pretind unii, ci s-a răspândit prin mesajul universal al Coranului și al exemplului musulmanilor, căci în aceste teritorii nu a avut loc nicio incursiune militară din partea musulmanilor. În cazul în care musulmanii, contrar învățăturilor Coranului și a practicii profetice, au recurs la forța militară pentru cucerirea unor noi teritorii, au dobândit teritoriile dar nu și sufletele oamenilor. Andaluzia, Spania de astăzi, este unul dintre exemplele vii. Ea a fost pierdută după ce a rămas sub stăpânirea abbasizilor timp de mai bine de 700 de ani. În consecință, trebuie să facem  diferența dintre Islam, musulmani și civilizația musulmană, căci Islamul este legea divină desăvârșită, iar civilizația musulmană este produsul musulmanilor, care sunt și ei oameni și ca urmare sunt supuși greșelilor. Nu pot să pun punct acestei noțiuni fără să subliniez că Profetul Muhammed nu a început niciodată lupta și nu a luptat decât în situația în care a trebuit să se apere, atunci când a fost atacată integritatea fizică sau spirituală a comunității de dreptcredincioși. De altfel, misiunea lui nu era cucerirea de teritorii și de trupuri neînsuflețite, prin forță, ci era cucerirea de suflete prin mesajul pacifist al religiei universale, care are la rădăcină, pacea – Islam.

În ultimul rând, cititorul trebuie să citească Coranul pentru a învăța și corecta preconcepțiile personale; nicidecum pentru a găsi argumente și justificări la percepțiile căpătate anterior citirii.

Coranul trebuie citit pentru a ne clădi și corecta gândirea, personalitatea, pentru a ne forma percepțiile, așa cum a procedat chiar și Profetul lui Dumnezeu, despre care Aișa a relatat: „Comportamentul Profetului era Coranul”.

În cazul în care vom aborda Coranul cu prejudecăți, fie că este vorba de percepții ideologice, fie că este vorba de percepții greșite, îl vom citi pentru a găsi argumente la prejudecățile noastre provenite din diferitele culturi și civilizații, produse de mâna omenească în decursul istoriei civilizațiilor musulmane.

Mai mult, citirea Coranului având la bază percepții greșite despre Islam, fie din ignoranță, fie provenite din relatări fabricate sau neautentice, fie din unele verdicte care s-au emis în anumite contexte istorice, va da naștere la o înțelegere eronată a Coranului, respectiv a Islamului.

De exemplu, atribuirea relatărilor false Profetului, precum „Am fost trimis în aproprierea Zilei Judecății cu sabia” sau „Paradisul se afla în umbra săbiilor” nu fac decât să afecteze percepția corectă a musulmanului despre Profet, Coran și Islam. Nu este nevoie de mult efort pentru a ne da seama de efectul acestor presupuse relatări asupra înțelegerii versetelor coranice. Cel care va lua aceste relatări ca fiind autentice, va considera războiul/lupta ca fiind situația de normalitate dintre musulmani și cei de alte religii și, în consecință, va interpreta ideologic versetele coranice, așa cum de altfel au procedat și cei care au pus bazele grupărilor extremiste precum Al-Qaida, ISIS etc. Din aceste considerente, musulmanul ar trebui să-și învețe religia în primul rând din Coran și apoi din relatările autentice care nu contrazic Coranul, căci o citire inversată îl va îndepărta pe acesta de înțelegerea Coranului, ba chiar îl va conduce la o interpretare greșită sau ideologică a versetelor.

De asemenea constatăm că și verdictele emise de unii învățați musulmani în anumite contexte istorice au afectat la rândul lor, gândirea musulmană. De exemplu, unul dintre verdicte face o delimitare între teritoriile deținute de musulmani și cele deținute de nemusulmani, considerând teritoriile musulmanilor Dar-ul Islam – „Casa Islamului”, iar teritoriile nemusulmanilor Dar-ul Harb – „Casa războiului”. Fără îndoială că această delimitare nu este justificată nici de Coran și nici de practica profetică. Mai mult, astfel de verdicte nu fac decât să îi îndrume pe musulmani să se războiască cu cei care nu sunt musulmani, ceea ce contravine, așa cum am văzut, Coranului și practicii profetice.

Pe de altă parte, și cititorul nemusulman ar trebui să abordeze Coranul cu scopul de a cerceta și de a studia Islamul, nu cu scopul de a căuta argumente la preconcepțiile provenite în mare măsură din mass-media.

În loc de încheiere…

Existența unor versete în care se abordează lupta, utilizarea unor termeni în Coran precum „jihad”, nu justifică în niciun fel atrocitățile care se comit astăzi în numele Islamului și nici nu adeveresc acuzațiile care sunt aduse asupra versetelor acestuia de către unii și alții, care pretind că au înțeles Coranul. După cum s-a văzut, versetele care-i chemă pe musulmani la luptă, la jihad-ul combativ (a depune efortul maxim în procesul de combatere a atacatorului) au fost revelate în contextul luptelor care au avut loc între musulmani și atacatori. Ca urmare, aceste versete nu pot fi înțelese la general, ci ele trebuie citite în condiții particulare. Cu alte cuvinte, relația de normalitate dintre musulmani și celelalte confesiuni este cea de pace și conviețuire, iar situația de luptă este considerată o ultimă soluție, o excepție de la regula generală.

Cu toate acestea, se pare că aceste aspecte controversate nu-și vor găsi prea curând clarificarea, căci, după cum s-a văzut, Islamul nu este atacat doar din exterior, ci i s-au adus prejudicii însemnate chiar de către proprii adepți. Ca urmare, ar trebui ca prioritatea învățaților musulmani să constea în curățirea și reorganizarea propriei gândiri. Însă pentru aceasta, trebuie să ne cunoaștem religia din surse sigure, având la bază o metodologie solidă. Fără îndoială că sursa Islamului este Coranul și practica acestuia, Sunnah. Dacă în privința autenticității Coranului nu există niciun fel de îndoială, nu putem afirma același lucru și în legătură cu relatările care i-au fost atribuite Profetului Muhammed. În consecință, trebuie să delimităm relatările autentice de cele neautentice, folosind metoda de trecere a relatărilor prin filtrul exact al Coranului.

În altă ordine de idei, pentru a înțelege mai bine inocența Islamului în comparație cu acțiunile extremiste ale acestor grupări radicale precum Al-Qaida, ISIS, Boko Haram, nu este de ajuns să analizăm doar ideologia pe care au adoptat-o, ci este absolut necesar să ne întrebăm și în privința cauzelor și factorilor care au stat la baza apariției acestor interpretări ideologice. Regimuri totalitare, colonizare cultural-economică, asuprire, opresiune, exploatare, nedreptate, lipsa de libertate, sărăcie și ignoranța sunt doar unele dintre particularitățile comune ale acestor medii în care au luat naștere astfel de grupări extremiste.

De aceea, cei care atacă Islamul și sursele lui și-l fac vinovat de acțiuni teroriste/violente ar trebui să aibă în vedere conjunctura istorică/cauzele care au condus la apariția acestor ideologii extremiste. În plus, cei care pretind obiectivitatea, n-ar trebui să generalizeze practici particulare. Așa cum nu toți creștinii sunt cruciați, tot la fel, nu toți musulmanii sunt teroriști.

Din aceste motive, este evident că apariția ideologiilor cu tentă violentă este cauzată de problemele socio-politico-economice din acele zone și nu au nicio legătură cu vreo religie, nicidecum cu Islamul.

În concluzie, musulmanul nu are de ce să se simtă vinovat de aceste practici greșite, căci ele nu sunt justificate nici de Coran și nici de practica profetică. Mai mult, această situație ar trebui să-l facă pe musulman să aprofundeze cunoașterea religiei astfel încât să fie convins de nevinovăția Islamului cu privire la aceste acuzații, iar pe nemusulmani ar trebui să-i conducă către o cercetare obiectivă. Pe de altă parte, ar trebui ca noi, oamenii secolului al XXI-lea, să ne cunoaștem reciproc mai bine culturile, căci numai așa ne vom respecta unii pe ceilalți, vom putea conviețui și așa vom putea contribui cu toții la clădirea unei lumi mai bune.

Doresc să închei prin mesajul general al Islamului care este de fapt și salutul musulmanului As-salamu aleykum al cărui sens este: Pacea și siguranța garantată de Dumnezeu, fie asupra întregii omeniri!, cu speranța că aceste grupări teroriste vor înceta să mai existe odată cu încetarea vărsării de sânge nevinovat în întreaga lume și mai ales în Orientul Mijlociu.

[1] Coranul este denumirea dată pentru totalitatea revelațiilor trimise de Divinitate, ultimului profet, Muhammed.

[2] Am ales să utilizez termenul Dumenzeu și nu Allah, pentru ca cititorul român să nu creadă că este vorba de o altă divinitate însă, trebuie să fac precizarea că Dumnezeu / Allah prezentat în Coran este Unic și Absolut; nu are egal, seamăn, părtaș și nici fiu. În limba arabă, Allah este utilizat pentru a exprima numele propriu al divinității.

[3] Profetul Muhammed, conform Coranului, este ultimul mesager trimis omenirii de către divinitate. Profetul sau Trimisul s-a născut în orașul Mekka din Peninsula Arabă în anul 571 (d.H).

[4] Există două opinii principale cu privire la ordinea capitolelor în Coran. Confom uneia dintre ele, ordinea capitolelor în Coran a fost stabilită de către Profet prin înștiințare divină, iar conform celeilalte opinii aceasta a fost stabilită de către companionii Profetului, după ce acesta s-a stins din viață.

[5] Capitol sau sură/ sure este termenul coranic utilizat pentru un număr de versete. Numărul de versete al unei sure a fost stabilit de Profetul lui Dumnezeu prin revelație. Fiecare sură/ capitol este cunoscută prin denumirea sa.

[6] În general am folosit traducerea realizată de Liga Islamică și de Prof. George Grigore însă acolo unde a fost cazul, am recurs la o traducere proprie.

Rugăciunea a început cu profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!)?

Nu profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a instituit îndeplinirea rugăciunii. În Coran se vorbește despre „rugăciunile profeților de dinainte.” Un argument al acestui fapt îl constituie semnificația termenului salat, care reprezintă „rugă, servitudine”. Fără îndoială că aceia care îndeplineau rugăciunea existau încă de la începuturile omenirii. De altfel, în Coran există indicații asupra unor aspecte și poziții ale rugăciunii (salat), pe care Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a arătat companionilor săi și care au fost văzute și la alți profeți de dinaintea lui.
Rugăciunea este un act de adorare care a fost poruncit și urmașilor revelațiilor anterioare (Bayyine 98: 5).
Tuturor profeților li s-a poruncit îndeplinirea rugăciunii (Anbiya 21: 73).
Profetul Ismail i-a poruncit poporului său îndeplinirea rugăciunii (Maryam 19: 55).
Îndeplinirea rugăciunii este unul dintre cele cinci legăminte făcute de Fiii lui Israel (Baqara 2: 83).
Profetului Moise i s-a poruncit împlinirea rugăciunii imediat după mărturisirea credinței monoteiste (Taha 20: 14).
Profetul Luqman și-a sfătuit fiul să împlinească rugăciunea (Luqman 31: 17).
Unul dintre cele două canoane date lui Iisus, fiul Mariei, a fost împlinirea rugăciunii (Maryam 19: 31).

Aceste informații pe care ni le transmite Coranul, le putem vedea și în unele Evanghelii. De exemplu, potrivit Evangheliei lui Marcu, în ultima lui noapte, Iisus, fiul Mariei, acompaniat de Petru, Luca și Ioan, după ce au mers o bucată de drum „s-au oprit și au împlinit rugi cu fața la pământ” (Marcu 14: 32-35). Descrierea lui Marcu prin „s-a rugat prosternându-se la pământ” nu este altceva decât rugăciunea ordonată în Coran. Această poziție este de fapt poziția de prosternare (sejde) a musulmanilor care constituie punctul maxim al rugăciunii lor.

Care este ordinea Om-Divinitate-Natură în viziunea Coranului?

Din perspectiva Islamului ordinea este următoarea: Divinitate – Om – Natură. Divinitatea reprezintă „existența superioară”, iar această lume reprezintă „existența inferioară”. Îndatorirea omului este de a clădi o viață potrivită scopului creației lui, având ca ghid mesajul divin. Conform spuselor Profetului, „această viață reprezintă terenul Vieții de Apoi”. Coranul îl numește pe om reprezentantul Lui în această lume” (Neml 27: 62). Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a încredințat omului această viață pentru a o îngriji și a o face să prospere. Îndatorirea reprezentantului este de a clădi pe fața pământului o viață centrată pe adevăr (monoteism) și dreptate. Iar această îndatorire care urmărește edificarea unui model, trebuie pusă în practică de către cei conștienți prin responsabilitatea pe care o au (Ali Imran 3: 104).

Ce implică crezul în îngeri?

Ce implică crezul în îngeri?
Crezul în îngeri implică trei aspecte:
1. Acceptarea faptului că existenţa include fiinţe şi lucruri care nu pot fi percepute doar prin cele cinci simţuri
2. Acceptarea faptului că existența are și o dimensiune care este peste capacitatea de percepere a omului.
3. Acceptarea faptului că în afară de dimensiunile lucrurilor pe care le observăm, există și dimensiuni ale acestora care nu pot fi percepute.

Este adevărat că Islamul a început cu profetul Muhammed?

Profetul Muhammed nu este fondatorul Islamului. Conform Coranului, Islamul are aceeași vechime ca omenirea (Hajj 22: 78). Pentru că Allah este Unul Singur și pentru că și omenirea este una singură, tot astfel sarcina/ misiunea/ revelația/ învățătura care i s-au dat omului sunt tot unice. Din acest motiv și religia care este acceptată de Allah, începând de la primul profet și până la ultimul profet, este tot una singură (Maide 5: 3). Este posibil ca unele aspecte ce țin de ritualurile de adorare și de cele interzise/ permise să fie diferite și să fi fost locale datorită particularităților unei anumite perioade și a unei anumite societăți, însă principiile crezului nu au suportat niciun fel de schimbare.
În Coran toți profeții, începând cu Noe, Avram, Moise și Iisus, fiul Mariei, au fost numiți musulmani. Pentru că toți profeții au fost oameni care s-au supus lui Dumnezeu, fără a avea vreo rezervă sau vreo condiție și au îndeplinit poruncile Lui fără a le negocia.

Care este punctul de vedere islamic cu privire la conviețuirea cu reprezentanții altor religii?

Haideți să găsim răspunsul la această întrebare recurgând la mărturia istorică și geografică a lumii musulmane.

  1. Istoria nu a fost martora asupra exterminării sau a altor forme de degradare a religiilor minoritare din regiunile care fuseseră cucerite de musulmani. Acest comportament binevoitor este valabil și în cazul sectelor care au deviat de la Islam și care și-au arătat opoziția vehementă față de Islam, precum yazidii din Anadol (Turcia de astăzi), druzii din Liban, sikhii din India și bahaii din Iran. În mod contrar, numărul musulmanilor a fost redus la maximum în Spania, în perioada care a urmat celor 800 de ani de existență pe acele meleaguri. În Sicilia a avut loc același lucru. Mai mult, odată ce cruciații au cucerit Ierusalimul în 15 iulie 1092, în două zile nu mai exista niciun musulman. Trebuie menționat că atunci trăiau în acel ținut sub guvernarea musulmanilor un număr însemnat de evrei și creștini, până la intrarea acestora din urmă în Ierusalim.
  2. Nu există nicio dovadă, nici în istorie, nici în timpurile noastre asupra faptului că nemusulmanilor li s-a interzis accesul în lăcașurile lor de adorare din țările guvernate de musulmani. De-a lungul istoriei, au existat opt fortărețe construite, precum cea din Basra, Kufa, Cairo și din Kairuan. Musulmanii au ridicat aceste orașe pe câmpuri drepte unde nu existau fundații anterioare. Este un fapt dovedit istoric că minoritățile religioase puteau să-și manifeste practicile proprii în lăcașurile de cult din cadrul acestor orașe. Următoarele cuvinte aparținând lui Amin Maalouf, creștin din Liban, specialist în literatură, confirmă acest lucru: „Dacă strămoșii mei nu ar fi fost creștini într-o țară guvernată de musulmani, ci musulmani într-o țară guvernată de creștini, nu cred că își mai puteau continua traiul în orașe și sate în liniște și pace timp de 14 secole, fiind protejați atât ei, cât și credința lor de către guvernatori”.
  3. Coranul garantează nemusulmanilor exercitarea propriilor lor drepturi, chiar și în țări conduse de musulmani. (Maida 5: 43, 47). Coranul vorbește despre iudei, creștini și musulmani astfel:

„Fiecăruia dintre voi Noi i‑am dat o lege şi o rânduială. Dacă ar fi voit Allah, v‑ar fi făcut o singură comunitate, dar El voieşte să vă încerce în ceea ce v‑a dat. Deci întreceţi‑vă în plinirea de fapte bune, căci la Allah este întoarcerea voastră, a tuturor, şi El vă va înştiinţa despre cele asupra cărora aţi avut păreri deosebite!” (Maida 5: 48).

Acest verset nu numai că aprobă trăirea în același loc a enoriașilor diferitelor religii, ci garantează punerea în practică a drepturilor și a libertăților lor.

 

Care este punctul de vedere islamic asupra altor religii?

Pentru a putea înțelege punctul de vedere islamic asupra altor religii, trebuie mai întâi să înțelegem punctul de vedere al acestei religii asupra diversității. Multe pasaje din Coran subliniază diversitatea omenirii și o consideră o bogăție. Islamul consideră diversitatea cerurilor și a pământului, limbajele și rasele umane drept semne ale lui Allah. (Rum 30: 22). Coranul ne învață că Allah a voit să creeze o lume a diversității și a făcut ca fiecare dintre noi să fie o parte a familiei umane, fără ca cineva să moștenească superioritatea față de celălalt. Un alt exemplu este sura Fatir (35) care abordează existența unei armonii magnifice a creării ființelor în ciuda diversității lor. Potrivit acestui capitol din Coran, diversitatea reprezintă bogăție. Potrivit întregului Coran, atacul oricărei rase, culori sau limbaj al rasei umane  înseamnă atacul asupra voinței divine.

În Coran, importanța care este acordată Unicității Creatorului și crezului monoteist este acordată și diversității și pluralismului. Astfel, Coranul transmite următoarele două mesaje:

  1. Orice contrazicere sau contrapunere cu principiile Unicității Divine conduce către comiterea celui mai mare păcat, care este șirk-ul (politeismul).
  2. Orice contrazicere sau contrapunere cu principiile diversității și pluralismului creaturilor conduce către cel mai mare păcat comis asupra umanității, care este zulm (nedreptate).

Islamul vede diversitatea religioasă ca făcând parte din Voința Divină. Allah nu dorește ca musulmanii să forțeze pe cineva să devină musulman. Versetul coranic spune clar: „Şi de‑ar fi voit Domnul tău, toţi cei de pe pământ ar fi crezut laolaltă! Şi oare tu îi sileşti pe oameni ca să fie credincioşi?” (Yunus 10: 99).

Ca urmare, potrivit Coranului, să visezi la o lume fără religii diferite ar fi echivalent cu opunerea față de Voința lui Allah. Allah protejează diferitele lăcașuri de cult ale celorlalte religii de pornirile răuvoitorilor: „Şi de nu i‑ar opri Allah pe oameni, pe unii prin alţii, ar fi dărâmate chilii, biserici, temple şi moschei în care numele lui Allah este pomenit atât de mult. Allah îi ajută neîndoielnic aceluia care‑L ajută pe El.” (Hajj 22: 40).

Care este părerea islamică cu privire la poligamie?

În situații normale, revelația divină recomandă monogamia: „…dar dacă vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci [luaţi] una singură.” (Nisaa 4: 3). Totuși, poligamia este permisă în situații excepționale, precum cea a războaielor, sau când numărul de văduve și/sau fete orfane crește foarte mult.

În societatea preislamică nu există nicio limită cu privire la numărul de femei cu care un bărbat se putea căsători. Bărbații se puteau căsători cu câte femei doreau, având grijă numai de cele care le erau pe plac și abandonându-le pe celelalte. Ei inventau căi ilegale și inumane pentru a le putea folosi așa cum își doreau. Una dintre aceste căi era „zihar-ul”care însemna divorțarea soțului de soție în urma unui jurământ. Coranul a luat atitudine și a reglementat pentru cel care recurgea la o astfel de măsură greșită, o pedeapsă și o răscumpărare severă. (Mujadila 58: 1-5)

Care este statului familiei în Islam?

Islamul consideră următoarele trei elemente ca fiind esențiale în vederea stabilirii bunăstării în întreaga societate:

  1. Edificarea personalității
  2. Edificarea familiei
  3. Edificarea societății

Etimologia cuvântului „familie” este aceea a unui element format din mai multe fragmente care nu poate rămâne în picioare dacă una dintre piese este îndepărtată. Conform revelației, geometria cuvântului „familie” nu constă în alinierea a două linii paralele ( I I ), ci a două linii care se sprijină una pe cealaltă ( I_I ). Familia este precum un uter în care personalitatea se hrănește și formează blocurile necesare structurii societății.

Potrivit Coranului, femeia și bărbatul sunt două jumătăți care sunt incomplete una în lipsa celeilalte. Aceste două părți constituie un întreg numai atunci când sunt împreună. Cele două părți nu se pot substitui una pe cealaltă. Coranul folosește termenul zewj (pereche sau soț) atât pentru femeie cât și pentru bărbat, care constituie elementele fundamentale ale unei familii. Asemenea unei perechi de pantofi, ei sunt pereche, dar nu sunt egali. Purtarea pantofilor invers este dăunătoare atât pentru picior, cât și pentru pantof.

Coranul le cere bărbaților și femeilor să fie responsabili cu privire la atitudinile lor:

„O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v‑a făcut dintr‑o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit din cele două [fiinţe] mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi [unii pe alţii] şi [fiţi cu frică de ruperea] legăturilor de rudenie, căci Allah este Veghetor peste voi [Raqib]!” (Nisaa 4: 1)

În versetul în care se subliniază faptul că o femeie și un bărbat nu sunt opuși unul altuia (azdad), ci sunt o pereche (azwaj), se răspunde la întrebarea „de ce oamenii au fost creați în două sexe diferite prin „…pentru ca voi să trăiţi în linişte împreună cu ele”. Acest scop nu poate fi realizat decât prin „iubire și îndurare”: „Şi printre semnele Lui [este acela] că El v‑a creat din voi înşivă soaţe, pentru ca voi să trăiţi în linişte împreună cu ele. Şi El a pus între voi dragoste şi îndurare şi întru aceasta sunt semne pentru un neam [de oameni] care chibzuiesc.” (Rum 30: 21).

Coranul îl însărcinează pe liderul familiei cu responsabilitatea de a depune mereu eforturi în vederea prevenirii membrilor acesteia de a intra pe un drum al cărui sfârșit este Iadul:

„O, voi cei care credeţi! Păziţi‑vă pe voi înşivă şi familiile voastre de un Foc ale cărui vreascuri sunt oamenii şi pietrele …” (Tahrim 66: 6).

Două familii sunt menționate în Coran ca fiind exemple pentru omenire – familia lui Ibrahim și familia lui Imran: „Allah i‑a ales pe Adam, pe Noe, familia lui Avraam şi familia lui Imran peste toate lumile [din vremea lor].” (Ali Imran 3: 33).

  1. Familia lui Ibrahim: Familia este formată din Ibrahim, soțiile lui – Hager și Sarah, copiii lui – Isaac, Ismail și nepotul lui – Lut. Toți acești oameni sunt considerați niște exemple a căror credință a fost testată și care au trecut cu succes de acest test (Saffat 37: 83-115; 100-105).
  2. A doua familie este cea a lui Imran, formată din el, soția lui – Hannah, fiica lor – Meryem (Maria) și fiul ei – Isa (Iisus). De asemenea, în acest exemplu sunt incluși și Zekeriya, soția acestuia – Elizabet și fiul lor – Yahya (Ali Imran 3: 35-55).

Coranul îi consideră pe toți credincioșii ca făcând parte dintr-o familie mare. Ba mai mult, consideră întreaga omenire ca fiind o familie mare și li se adresează prin „O, fiii lui Adam!” Prin acest fapt se urmărește prevenirea oamenilor de a deveni sclavii altor oameni și de asemenea se urmărește să-i înfrățească pe oameni pe terenul comun al slujirii numai lui Allah.

De ce femeile musulmane își acoperă întreg trupul?

Versetul coranic care abordează hijab-ul este următorul:

„Şi spune drept-credincioaselor să‑şi plece privirile lor şi să‑şi păzească pudoarea lor, să nu‑şi arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, şi să‑şi coboare vălurile peste piepturile lor! Şi să nu‑şi arate frumuseţea lor decât înaintea soţilor sau a părinţilor lor, sau a părinţilor soţilor lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soţilor lor, sau a fraţilor lor, sau a fiilor fraţilor lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a muierilor lor, sau a acelora pe care le stăpânesc mâinile lor drepte, sau a slujitorilor dintre bărbaţi, care nu mai au dorinţă, sau a copiilor mici care nu ştiu ce este goliciunea femeilor. Şi să nu lovească cu picioarele lor, astfel încât să se afle ce podoabe ascund ele! Şi căiţi‑vă cu toţii, o, voi drept-credincioşilor, faţă de Allah, pentru ca voi să izbândiţi!”(Nur 24: 31)

Părțile corpului care ar putea să se vadă conform versetului sunt fața, mâinile și picioarele. În ceea ce privește femeile care-și acoperă și aceste părți, ele nu o fac datorită poruncii versetului, ci datorită tradițiilor și normelor lor culturale.

Frumusețea feminină este privită în Islam ca fiind personală și ca atare trebuie să rămână privată, neexpusă în public. Cele două motive principale pentru acest lucru sunt:

  1. Prevenirea abuzării femeilor, prin punerea personalității ei înaintea feminității.
  2. Implicarea femeilor excluse din viața publică din cauza presiunilor tradiționale și culturale predominante în societate.

Practica contradictorie (aceea de încurajare a expunerii frumuseților femeiești) va transforma o relație bazată pe personalitate, într-o relație bazată pe atracție. Scopul hijab-ului este de a proteja moralitatea femeii, a bărbatului și a societății:

  1. Femeia. Nu-și va expune părțile private ale feminității ei (menționate mai sus) în public.
  2. Bărbatul. Nu va interacționa cu sexul opus într-o manieră cu orientare sexuală și exploatatoare.
  3. Societatea. Relațiile dintre femei și bărbați se vor baza pe respect și fundament sănătos.

Substantivul khimar (pl. khumur) semnifică vălul. Din rădăcina acestui substantiv se formează, de asemenea, și alte cuvinte cum ar fi khamr, care este folosit pentru a descrie ceva care intoxică și are înțelesul de „a ascunde, a acoperi și acel ceva care tulbură intelectul.” Înțelesul comun dintre khimar și khamr este acela că ambele indică spre cap. Și kufr înseamnă de asemenea „a acoperi, a ascunde ceva”, dar pentru că derivă din rădăcini diferite, acest cuvânt nu indică spre cap, ci spre inimă.

Khimarul (vălul care acoperă capul) este un port tradițional folosit de femeile libere din triburile arabe atât înainte, cât și după convertirea lor la Islam. În timpurile preislamice, acesta era un accesoriu cu nişte broderii, care era lăsat liber din cap și peste partea din spate a femeii. Numai că acest accesoriu nu acoperea partea pieptului sau a decolteului. Ca urmare prin expresia „…şi să‑şi coboare vălurile peste piepturile lor!” din verset, li s-a cerut femeilor să-și prelungească acoperirea cu vălul, astfel încât acesta să acopere atât gâtul cât și pieptul.